La restaurant cu Peter Imre - La Timpuri Noi, restaurante noi

Cine stie la ce s-o fi gandit marele conducator atunci cand a botezat o zona bucuresteana Timpuri Noi?

Or fi fost, pentru perioada respectiva, timpuri noi, dar in mod cert nu au fost si fericite.

Dar acum, de cand noii conducatori si vizionari in acelasi timp au supraincalzit economia, ne lafaim intr-o fericire perpetua. Si asa s-au dezvoltat si timpuri noi. Ma refer la zona… Unde a rasarit si un restaurant persan. Probabil ca patronul tocmai a venit de la poalele muntilor Alborz, de langa Teheran, pana in Timpuri Noi. Desigur, a stat si el si a asteptat pana cand dreptatea si adevarul au invins si la noi in tara, ca sa poata sa-si deschida afacerea pe un teren fertil, nu intr-o zona de coruptie si incertitudini politice.

Si atunci, increzator in timpurile noi, omul si-a deschis locasul unde il va hrani pe orice romanas iubitor de dreptate si de adevar, intr-un mod farsi. Descendent al celebrilor intelepti persani, patronul nostru a stiut ca in timpurile astea noi, restaurantul va functiona cel mai bine daca e facut cap-coada portocaliu. Mercedesul lui Anghelescu in seara victoriei n-a fost asa portocaliu ca restaurantul Persia. Oriunde te uiti, iti sare in ochi un portocaliu naucitor de stralucitor: pereti, perdele, fete de masa, decoratiuni. Sau poate am nimerit noi chiar dupa o intalnire a Aliantei. Desi, la cat se cearta, cine stie daca astia se mai si intalnesc. Si portocalei a ajuns sa ii fie rusine de culoarea pe care o poarta. Ar schimba-o in albastru. Portocala albastra – o portocala convertita.

Ametit de atata portocaliu decadent nu stiam unde sa ma mai uit ca sa nu ma apuce durerea de cap. Bine ca a venit mancarea si am putut sa-mi atintesc privirea in farfurie. Din fericire, ce am vazut nu a fost oranj, ci un verde foarte proaspat – o ciorba de perisoare, adica Ase Mast, ca sa ma exprim in farsi. E o zeama groasa, cu verdeturi, linte, aromata cu menta si tarhon, si plina de perisoare mici – nu ca ale noastre, sanatoase cat o ghiulea de tun. Perisoarele persane sunt finute, discrete, din carinta de vita. Deasupra se pune o lingura de iaurt acrisor – asa se serveste ciorba la restaurantul persan. M-am bucurat ca am apucat sa gust si mancare din coltul asta de lume, dar, in timp ce sorbeam cu nesat zeama fierbinte, o intrebare capitala nu-mi dadea pace: “Oare de ce nu sunt covoare persane pe jos?” Ca sa fiu sincer, patronul a reusit sa imbrace scara interioara in covoare persane, dar cred ca erau mai mult de Cisnadie. De foame ce-i era, colega a topait fericita spre masa si era sa-si rupa gatul pe parchetul impecabil lustruit. Eu zic ca tot covoarele persane sunt cea mai potrivita solutie. Bine ca n-au fost victime si am putut sa ne bucuram si de vinetele cu menta, ceapa prajita si iaurt. Englezii, maestrii politetei, au doua eufemisme pentru tot ce nu le place: “interesant” si “diferit”. In traducere – “nasol”. Cum eu nu sunt englez, cand spun ca vinetele de la Persia sunt interesante si diferite, chiar asta inseamna. Desi nu au acelasi gust ca salata noastra de vinete coapte, sunt totusi o variatiune reusita pe aceasta tema.

Din cate ne-a spus mandrul persan stapan al locului, in Iran, atunci cand gospodina aduce orezul la masa, pe platou, daca cineva impinge putin tava, orezul trebuie sa tremure bob cu bob. Daca nu tremura orezul, tremura gospodina. Ce-i drept, Ion al nostru nu-i pretentios si consuma orice-i pune in fata nevasta, dar o bate oricum gateste, asa, mai mult din obisnuinta si din dragalasenie. Rari sunt barbatii romani care isi bat nevasta pentru ca gateste prost. Si pe urma se intreaba de ce se marita astea cu italieni si cu ce mai gasesc.

Revenind la Iran, am inteles ca acolo femeile au un statut special, mai ceva decat in restul lumii arabe – locul lor se afla cu cinci pasi in urma barbatului. Si cica femeia iraniana e atat de emancipata incat atunci cand baietelul ei de zece ani a intrebat-o: “Mami, ce e ala orgasm?”, ea i-a raspuns: “Nu stiu, intreaba-l pe taica-tu”. Oare cum se indragostesc iraniencele? Dar or avea voie? Din cate am auzit, sunt alese de viitorul sot si nu au niciun cuvant de spus (nici la propriu, nici la figurat). Cred ca Iranul e singurul loc unde mi-as gasi si eu o femeie… Dumnezeu (sau Allah) imi stie sufletul – eu nu le-as bate. Si daca nu tremura orezul, ce-are? Am sta de vorba despre Omar Khayam, am imparti o narghilea pe din doua. Vedeti? Asa lucruri simple imi doresc eu.

Apropo de lucruri simple, felul principal de la Persia nu e cine stie ce capodopera de complexitate culinara: orezul (si alb si cu sofran), care bineinteles ca tremura bob cu bob. Si, langa el, diverse feluri de carne, asa cum ii sta bine unui kebab care se respecta: piept de pui alb ca laptele si impanat cu mirodenii traditionale sau muschi de vita foarte fraged, la fel de condimentat, langa masline verzi si rosii coapte. Eu am mai incercat langa orezul tremurand si o pulpa de pui cu un sos din nuci, pasta de rodii, ceapa si sofran. Carnea e frageda si usoara, iar orezul asa gustos ca pana si eu as putea tine dieta cu asa ceva. Ceea ce s-ar cam impune, pentru ca de Paste am fost indopat cu sunci.

Din pacate, nu sunculite din acelea de care as fi vrut eu, ci sunca din asta afumata. Pentru ca nu stiam ca, daca nu ma duc in Iran sa-mi aleg de-acolo o nevasta, pe plan local nu am nicio sansa. Dar m-am mai linistit dupa ce am citit declaratia ministrului de finante, cum ca de o buna vreme-ncoace nu mai are nicio legatura cu sexul. Eu cred ca totusi mai are, chiar daca dansul nu-si da seama. Dupa parerea mea, face sex cu poporul in fiecare zi. Dar asa macar m-am mai linistit ca nu sunt singurul in situatia asta ingrata.

Dar Persia e singurul restaurant bucurestean in halul asta de portocaliu. Probabil ca patronul vrea sa importe modelul Revolutiei Portocalii si in Iran, ca sa se mai emancipeze si femeile de acolo si sa-si mai dea jos din cand in cand valul, macar cat sa vada mana barbatului cand le bate.

Nu stiu cum e sa te uiti peste un val, dar la Persia m-am uitat si eu peste perdeaua portocalie, ca sa vad cum duduie economia. La restaurantul asta ori e un cuib de simpatizanti, ori le plac foarte mult culorile vii si tari.

Pana si desertul – Solezard – bate bine in portocaliu, de atata sofran cat contine. Dar e bun, cu orez, lapte, migdale, fistic si scortisoara, asa ca nu prea mi-am mai batut capul cu dilemele politice si l-am mancat imediat. Buna si crema de zahar ars, desi nu sunt convins ca e o mancare specifica zonei.

A fost bine la Persia, ca o calatorie initiatica – am vorbit despre ceai, narghilele, pisici persane si, bineinteles, petrol. Dar, spre deosebire de Ghilgames al lor, eu nu caut nemurirea. Doar o masa gustoasa si o bucatareasa frumoasa. peter.imre@zf.ro

Gastronomie