La restaurant cu Peter Imre: La Silviu(,s) acasa

Ati observat ca, dupa ce n-a fost iarna deloc, acum e primavara din nou? Cumva neobservata s-a strecurat printre noi, pe strada, printre copaci, chiar si printre parlamentari. Ati vazut, au o forta de scandal de parca nici n-ar avea astenie de primavara.

Ei iarna au mancat cirese chiliene si multivitamine de la lantul de farmacii. Suntem gata de cheltuit bani europeni si pregatiti pentru noi scandaluri, de preferinta cat mai mediatizate, ca sa nu se simta alegatorul exclus din harmalaia nationala.
Eu, pe de alta parte, de cand am mai imbatranit, caut liniste si pace, asa ca m-am indreptat saptamana asta catre minunatul cartier Cotroceni, pentru o masa linistita si un restaurant elegant. Din fericire, am avut parte de amandoua, pentru ca am nimerit la Silviu’s.
N-am reusit sa descifrez cine e Silviu, dar, oricine ar fi, are idei foarte bune. Daca eu as avea o vila cum e cea in care se gaseste restaurantul asta, si la musafiri le-as arata numai pozele. Nu i-as lasa sa intre, de teama sa nu-mi intineze frumusete de casa.
E asa frumos inauntru ca e si foarte greu de descris. Aici locuiau adevaratii boieri, pe vremea cand nobilimea nu era doar o clasa sociala, ci si un mod de a fi, accesibil tuturor romanilor, care pe atunci chiar stiau sa traiasca. Cred ca numai venind la Silviu’s sa mananci si devii imediat boier, asa de puternica e atmosfera din mini-palatul asta. Desi Maestrul spune ca trebuie sa stii sa inchizi cercul, sa te debarasezi de trecut si sa traiesti azi.
Dar eu cand ma gandesc cum stateau aici boierii si cum se comportau cu eleganta, nu-mi vine sa ma rup de trecut. Trebuie ca, in zilele acelea, pana si flirtul era mai de clasa. Nu te uitai gales la muiere si ii ziceai: “Vezi ca am Mercedes”. Ce-i drept, probabil ca pe atunci tinerele erau impresionate de caleasca din dotare, dar inca nu se inventase notiunea de bancheta din spate, deci toata treaba era, cred eu, mult mai inocenta.
Frumos cartier si Cotroceniul asta. Pacat ca, in decursul anilor, institutiile statului i-au dat o conotatie negativa. Aici era un cartier de oameni de calitate, ceea ce e evident de cum intri la Silviu’s. E o ditamai vila venerabila, eleganta, primitoare, luminoasa, cu un tavan inalt sprijinit de cateva grinzi din lemn masiv, cu parchet bine lustruit, mese elegante si scaune foarte confortabile, cu servete visinii din catifea si saten, care se asorteaza cu tapiteria. Colectia de tablouri mi s-a parut impresionanta – ce-i drept eu nu ma pricep la pictura, asa ca daca vreti sa aflati cine si cand le-a creat, dati o fuga pana la Silviu’s. Mi-a placut imensa oglinda venetiana in care se admirau probabil demimondenele din perioada interbelica, inainte de o bataie cu flori la Sosea sau o cina la Capsa.
Foarte frumos si secretaire-ul din lemn pretios, inchis la culoare, peste care sade o carafa din alama. Usile, masive si ele, au prins culoarea baitului de la vreme. In tot locul domneste o atmosfera foarte calda si luminoasa, asa ca te bucuri ca i-ai facut o vizita lui Silviu, care a reusit sa recreeze parfumul acelor ani de care ne agatam cu totii, pentru ca era perioada in care chiar era o mandrie sa fii roman. Omul a restaurat si semineul impunator care vegheaza asupra unei camere si vreau sa revin la iarna, sa ma incalzesc la un foc din lemn de brad.
Cireasa de pe tortul de la Silviu’s sunt chelnerii, care m-au salvat de la depresia ce ma ameninta dupa doua saptamani in care am fost maltratat de personalul din restaurante. Aici opereaza cel mai suav chelner pe care l-am vazut prin Bucuresti, o minune de om care declama cu atata patos numele si ingredientele mancarurilor de parca ar fi la ora de scandare in limba latina.
Atata miere ii picura din voce cand iti descrie o ciorbita de gaina sau un piept de curcan la gratar cu cartofiori gratinati si cu sos gorgonzola, ca esti pur si simplu vrajit, hipnotizat. Vad ca in restaurantele din Bucuresti, chelnerii s-au cam refugiat la extreme: fie habar nu au nici macar cum se numeste locul in care lucreaza, fie sunt o enciclopedie ambulanta a meniului si ar merita sa primeasca un premiu literar pentru modul in care descriu mancarea.
Ce frumos ar fi sa traiesti ca la intorsura secolului, fara mobil(e), fax, e-mail, in perioada in care trebuia sa scrii scrisoare, sa-ti asterni gandurile, sa ai rabdare pana la intorsul postei cu raspunsul, care continea un fin apropo ce te ajuta sa intelegi ca, poate, eventual, si ea te place. Pe atunci era nevoie de tact, diplomatie, strategie si rabdare – curat legaturi primejdioase. Pentru vanator, asta e trofeul adevarat – sa cuceresti fortareata inexpugnabila. Nu ca acum cand te uiti la Mimi si zornai sugestiv cheile de la masina, iar ea cade de trei ori. Care e farmecul? Unde e romantismul? La Silviu’s s-a refugiat romantismul, printre mobila stil, chelnerii atotstiutori si subtili si pe fondul sonor al unei viori discrete. Sa iei masa in atmosfera asta e elegant, cu staif. Noi am uitat ce e staiful, ce e rafinamentul.
Deschizi televizorul si vezi cum se injura intre ei, ei cu jurnalistii, jurnalistii cu ei, poporul cu presa, presa cu poporul. Sunt combinari de cate doua, luate de nu stiu cate ori, ca nu cumva sa se plictiseasca lumea fara conflicte. Nici pe strada nu e mai bine – se asfalteaza, se schimba bordurile, duduie, paraie, e poluat, pute. Alergam, ne inghesuim in autobuz si in metrou, deja se dau credite fara avans, doar ca sa se indatoreze omul. Iar noi gonim dupa succes si infarctul ne paste.
Solutia e la Silviu’s, care te ajuta sa te teleportezi intr-o alta era, de bunastare, de bun-simt, de bunatate si de bunatati.
Indemnat de vocea onctuoasa a chelnerului, am ales din meniul legat in piele (ca o carte veche si pretioasa) o ciorba de pui cu taietei de casa, la care mi-au adus si paine proaspata de casa si toast fierbinte, plus un bol de smantana groasa si un ditamai ardei iute. O servire ca la carte – simpla, eleganta, profesionista, fara gesturi bruste, fara familiaritate excesiva si fara nici macar un pas gresit. Iar cand am si gustat din ciorba, am fost un om fericit: in ciorba asta s-au fiert rosii dulci, morcovi proaspeti, gaina si-a lasat o parte din suflet in zeama, dar nici bucatarul n-a uitat sa puna putin suflet de la el daca a vazut ca gaina contribuise deja. Leusteanul nu putea lipsi, nici cateva firicele de patrunjel proaspat.
Plus un praf de boia dulce, nu ca in Ardeal sa-ti arda gura. Asta e ciorba de la masa de duminica din 1874 toamna, cand doamna se imbraca pentru masa in familie aproape ca si cum ar fi mers pe Corso, iar el se uita plin de recunostinta la doamna lui care reusise sa instruiasca bucatarul sa faca asa o capodopera de ciorba.
Si nu exagerez cand spun ca si chelnerul contribuie la gustul mancarii. Pentru ca, daca te freaca la creier sau, dimpotriva, nu stie nici pe ce lume e, nu-ti tihneste zeama si iti vine si sa-i dai cu sticla de ulei de masline in cap. Dar daca adopta tactica chelnerului de la Silviu’s (adica pluteste lin spre masa si spune cantat “speram ca v-a placut”), atunci parca savurezi mai bine ciorba si te simti impacat cu viata. Ce mica diferenta este intre ridicol si sublim… Asa si in viata politica – ce subtire e linia intre un om de stat adevarat si un papagal.
Insa, imbarbatat de licoarea magica din carne de gaina grasa si frumoasa, deja eram mai optimist in ceea ce priveste situatia din Romania. Ce-i drept, ne-am socat noi de baietii astia ai nostri – presedintele, premierul, guvernantii, dar am realizat ca noi suntem parfum de floare. Intr-una din democratiile nou-nascute in Est, notamente Polonia, lucrurile stau si mai interesant. Prietenul meu polonez mi-a spus: “Peter, nici presedintele, nici premierul nici guvernul vostru nu se apropie nici pe departe de situatia din Polonia”. In cazul in care nu stiati, Polonia e condusa de doi gemeni, pe care nici ei nu stiu bine sa-i deosebeasca. Mai schizofrenie sau dedublare de personalitate ca asta nici nu cred ca exista – unul in doi. La noi, macar, nici presedintele, nici primul-ministru nu locuiesc cu mama si cu o turma de pisici. In Romania economia duduie, merge treaba, noi putem lua masa la restaurante elegante, unde, pe langa parfumul de epoca, in aer pluteste si o aroma de havana veritabila, grand-cru, care cred ca place pana si nefumatorilor.
Mie mi-a placut si felul principal, un piept de curcan din care bucatarul a facut ceva mai apetisant chiar si decat pieptul Andreei Banica: la gratar peste sos de gorgonzola, acoperit de o jumatate de mar copt. Sosul e consistent, iar branza are chiar si mucegai. Nobil, cum e casa. Si mancarea asta e din alt secol, pentru ca bucatarii de azi nu mai stiu sa amestece sosul dulce de mere cu carnea gustoasa. Buni si cartofii la cuptor, gratinati, presarati din belsug cu branza si smantana. Excelent si muschiul de vita, la fel de fraged ca si carnea de curcan, si bine combinat cu un fel de pilaf cu ciuperci de padure, smantana, unt si ceapa usor calita.
Va mai recomand supa de praz, ciuperci cu smantana si cascaval, rasol de vacuta in sos de hrean si miere, muschi de vita, castraveciori si mustar Dijon, mancare de miel la cuptor sau pulpa de batal in sos. Silviu’s intruneste suma acelor calitati care ar trebui sa se regaseasca in fiecare restaurant: atmosfera, chelneri buni si bucatar de clasa.
Mi-a placut mult la Silviu’s si nu numai pentru ca timp de o saptamana mancasem numai carne de ren la Polul Nord. Noii imbogatiti din partea de nord a orasului ar trebui sa vina pana aici sa vada cum era cand lucrurile aveau stil si clasa. Despre ei peste 100 de ani nu o sa spuna nimeni ca aveau stil si clasa. Sau poate sunt eu rautacios.
Pentru desert, chelnerul mi-a sugerat “cel mai bun tiramisu din Bucuresti”. I-am urmat sfatul si, ca si pana atunci, nu mi-a parut rau. Singura problema a aparut la plecare, pentru ca nu-mi mai venea sa plec. Dar am sa revin la Silviu’s de fiecare data cand o sa mai am nevoie de o doza de normalitate si de mancare buna.