La restaurant cu Peter Imre: La Nova merge

E un loc fascinant, cu un picior in epoca de aur si cu celalalt in era actuala a multinationalelor capitaliste. Sa luam ca exemplu numai comunicarea corporatista, care e in floare la La Nova. Nici nu apuci sa intri ca remarci usa pe care se lafaie, ca anunturile de la gazeta de perete de odinioara, tot felul de comunicate mai mult sau mai putin urgente sau importante pentru starea natiunii, precum organizarea de nunti, botezuri si, probabil, parastase sau angajarea de ospatari. Asta imi aminteste de panoul care se lafaia pe peretele institutiilor din comunism sau de pancartele din parcuri, unde erau plasate, sa vada lumea, si personajele negative care fusesera prinse de mana vajnica a statului, dar si personajele pozitive, eroii socialismului. Iar dupa ce oamenii termina de lecturat diversele chestiuni comunicate de conducerea restaurantului, remarca si ca La Nova este “restaurant privat” – pentru ca asa scrie cu litere de o schioapa. Probabil ca patronul vine dintr-o zona in care nu era de la sine inteles ca un restaurant e un spatiu privat, asa ca o fi vrut sa-si puna la vedere descoperirea. Bine totusi ca nu a tiparit si niste amenintari pe care sa le puna pe usa, ca oamenii de bine de la Christie’s. Si chiar am putut sa facem poze la mancare fara sa ne ameninte nimeni cu expulzarea.
Locul este o veritabila capodopera, in sensul ca te catapulteaza in trecut, in carciumile de cartier unde te puneai bine cu ospatarul ca sa-ti dea o friptura. Meniul e si el o trimitere clara la acele vremuri, pentru ca gasesti aproape tot ce era un rasfat pe atunci, de la friptura de vita cu cartofi prajiti la clatite si tortul facut in casa. Si, inainte sa te apuci sa lecturezi lista de bucate, oamenii au scris ca totul e facut “cu suflet, cu pasiune, cu responsabilitate, cu multa munca in echipa”. Randurile astea poetice reusesc performanta de a fi in acelasi timp un discurs comunist si o comunicare corporatista gen team building, unde oamenii sunt tocati marunt cu conceptul de responsabilitate si munca in echipa. Ceea ce, daca ne gandim bine, arata, de fapt, cat de aproape sunt organizatiile comuniste si multinationalele. La urma urmei, nu e nicio diferenta intre actualele departamente de corporate affairs si nucleul de “comunicare” de la vechile intreprinderi de stat, unde motivarea personalului era atributul directiunii generale. Numai ca pe atunci indemnurile ne indemnau sa ocrotim patria, sa nu taiem padurea si sa nu pierdem niciun minut ca sa putem indeplini planul cincinal. Acum, nu mai avem ce paduri sa ocrotim si nici planul nu mai are vreo semnificatie, asa ca ne concentram pe team building si pe necesitatea de a fi mai mari si mai tari decat competitia: companiile de ciocolata, de guma, de bauturi, de lame de ras – toate se agita sa “ii faca” pe concurenti.
Revenind la vechea epoca, atunci cand inca munceam la cincinale, imi amintesc de o istorioara pe care ficeare dintre dvs, in functie de varsta, o puteti pune in contextul potrivit – la compania socialista de stat sau la multinationala capitalista.
Seful il cheama pe subordonat si ii spune:
– Tovarase Popescu (inserati “Domnul” daca vi se pare ca s-ar putea petrece la o companie actuala), credeti in invierea mortilor? Tovarasul Popescu, fiind adeptul sistemului marxist-leninist, spune ca nu crede in asa ceva (situatie foarte probabila si la multinationala, unde, in afara de Paste si de sarbatorile nationale, managerii nu mai cred si in altceva). La care seful replica:
-Pai atunci cum va explicati ca bunica dvs cea decedata, pentru a carei inmormantare ati primit si doua zile de concediu, a trecut pe aici sa va caute acum vreo jumatate de ora?
Revenind la La Nova, desi e restaurant privat, iar pe meniu scrie chiar “ristorante”, locul e amenajat ca o cantina, numai buna pentru micutul manager de la compania de software de vizavi sau pentru responsabilul de tura de la benzinaria de langa. Dupa cum am vazut, e bun si pentru muncitorii spanioli importati de vreun antreprenor roman cu ambitie. Oare ce i-o fi atras la restaurantul asta? Ca sigur nu a fost numele – din cate tin eu minte, Chevrolet a lansat modelul “nova” in America Latina si a fost un esec rasunator, pentru ca in spaniola “no va” inseamna “nu merge, nu functioneaza”. Ce ti-e si cu Uniunea asta Europeana – nu numai noi trimitem floarea romanasilor la cules de capsuni; si ei ne trimit ce au mai bun: faiantori, mortaristi…
Mancarea, va avertizez, vine mai greu. Cred ca si din cauza ca bucataria e tare departe de terasa unde ne-am asezat si pana traverseaza toata imensitatea aia de spatiu, sigur se si raceste. Din fericire, dupa cum scrie in meniu, locul e facut cu pasiune, asa ca inima calda si pasionala a ospatarului care poarta farfuriile tine mancarea calda.
Problema, pentru mine, a fost obsesia romanului de a acoperi cu verdeata toata mancarea, ca altfel nu simte ca are ceva bun in farfurie – ciorba de burta a scapat, dar painea prajita cu usturoi arata de parca crescuse un strat de muschi pe ea, iar ciupercile cu cascaval erau si ele pline de firicele mici de verdeata. Painea cu usturoi, crocanta si calda a mers excelent cu ciorba care, chiar daca a fost facuta la o carciuma de cartier, nu s-a ridicat totusi la inaltimea celei de la Casa Doina. Ciupercutele insa au fost foarte bune si suculente, iar bucatarul nu s-a zgarcit la untul din umplutura.
Asa stand pe terasa din intersectie, vazand intersectia si multiplele panouri electorale, am admirat sloganurile care debordeaza de imaginatie: El, Primar; Vin pe strada ta etc. Dar niciunul nu scrie “Plec din Romania, fug, ma predau”. Toti promit marea cu sarea si incearca sa dea iluzia unor oameni capabili, bine pregatiti, manageri de-a dreptul. Dupa cum spunea si CTP-ul, ar trebui sa fie pasibili de pedeapsa daca nu-si tin promisiunile. Dupa cum un comerciant care ne vinde in loc de o masina de spalat un harb fara motor poate sa ia amenda sau sa incaseze vreo pedeapsa penala, la fel ar trebui sa fie si cu politicienii care ne promit o gramada si nu ne dau nimic. Dar iaca iar am divagat de la mancare. Pe de alta parte, articolul a fost scris intr-o zi de luni, cand saptamana nu se anunta foarte buna, iar eu eram inclinat catre ganduri mai negre. Ceea ce imi aminteste de omul condamnat la moarte intr-o zi de joi, care depune un recurs vineri. Pentru ca nu se lucreaza in weekend, sambata si duminica asteapta verdictul in celula, iar luni vine vestea ca va fi totusi executat. Si, pe cand mergea catre locul de gratie, spune nervos: “Fir-ar sa fie, si saptamana asta incepe bine”.
La mine nu era totusi catastrofala situatia, avand in vedere ca ciorba fusese comestibila (desi calaie). Problema era ca, probabil din cauza imigrantilor spanioli care raman aici, s-a adoptat si viteza serviciului din sudul Europei sau poate chiar siesta, pentru ca greu-greu a venit si felul doi. Poate bucatarul luase o pauza. Sau poate ca asa e normal, dupa prima mansa sa ai o ditamai pauza pana la runda a doua.
Dar a venit si felul doi – o friptura de vita la gratar foarte buna, cu gust, nu talpa, nu cauciuc, nu zgarciuri – carne macra si suculenta. Cu cartofi prajiti, e un fel simplu, dar foarte bun si de care nu te plictisesti. Eu am luat un snitel de pui – am vauzt restaurante de lux din Bucuresti ai caror bucatari ar putea sa vina sa invete ceva de aici. E un snitel super, cu carne alba si invelis crocant, peste care se toarna un sos alb din smantana, cu ciuperci. Iar alaturi – un piure din cartofi sanatosi, nu din aia de la punga.
Clatitele nu sunt vreo mare scofala – cred ca oamenii s-au dus frumusel la hipermarket si au luat o galeata de sos mai rosu decat laibarul de sarbatoare al lu’ Rodicuta din Uta Certeza. Dupa care au naclait toata clatita cu sosul care cred ca a epuizat toata colectia de E-uri din alfabetul alimentelor europene, de la E01 la E342. Are mai multe “euri” decat cea mai multipla personalitate. La fel si frisca ce orneaza tortul de ciocolata, numai ca ea nu provine din galeata, ci de la tub. Cat despre aluatul de clatite, cred ca a fost facut cu cauciuc topit, pentru ca are o elasticitate de invidiat pana si de catre industria ciorapilor de dama. Daca iti scapa furculita, clatita plezneste interlocutorul din fata ta precum o prastie lansata.
Cam atat despre La Nova. Pentru duminica, sa castige cine merita…

Gastronomie /La restaurant cu Peter Imre