La restaurant cu Peter Imre: La Misto e foarte misto

E genul acela de loc unde kitschul nu poate fi numit kitsch pentru ca e la el acasa. E, mai precis, un altfel de gen – romantismul socialist: carciumioara care a crescut la poalele mastodontilor de beton, decorata simpatic, si din bucataria careia emana arome imbietoare. Din fericire, printre blocuri deja au crescut si copaci, asa ca mediul e mai putin arid, ba chiar aminteste de romanticele mahalale de dinainte de razboi.
Cel putin la fel de interesant este si factorul uman. La Misto e populat de figuri care mai de care mai pitoresti – baietii de cartier (in tricou mulat, pantaloni scurti si slapi), micutii afaceristi, tot de cartier, care vin La Misto pentru ca sunt tratati regeste, fetele din blocuri, care se imbraca din IDM sau Cocor, dar sunt asa frumoase ca nimanui nu-i pasa, toti sunt obisnuitii locului si vin regulat sa manance o ciorba sau un papanas supradimensionat.
Ca sa nu apara cine stie ce incurcaturi, tin sa precizez de la inceput: la carciuma asta numai numele e La Misto. Restaurantul e pe bune.
Omul si-a amenajat un coltisor de rai gastronomic la parterul unui bloc cu multe etaje si foarte multe apartamente. Spatiul, desi nu s-ar putea ghici de afara, este foarte generos si decorat placut, cu tablouri semnate Craioveanu si care infatiseaza actori mai mult sau mai putin celebri.
Imaginati-va ce surprins am fost cand m-am dat jos din masina, la poalele blocurilor, am intrat in restaurant si am dat nas in nas cu Johnny Depp. Daca n-as fi stiut cat de drag le e unor cunostinte de-ale mele, mai ca as fi iesit speriat din restaurant. Dar asa am luat o hotarare epocala si i-am zis: “Johnny, in seara asta noi de aici plecam impreuna”.
Prin urmare, langa Johnny Depp m-am si pozat, profitand de ocazie (pentru cei care nu il cunosc pe Johnny Depp, eu sunt cel cu cravata rosie, pe care am pus-o special ca sa nu ne confunde lumea). Si tot uitandu-ma eu la piratul din Caraibe, i-am zis: “Fratioare, avem o cunostinta comuna”.
Revenind la carciumioara, serviciul este extraordinar de prompt, muzica este undeva in surdina, cat sa poata discuta oamenii linistiti despre motiune, cine vine si cine pleaca, iar mancarea cred ca este motivul pentru care La Misto e arhiplin.
Cat despre pozitionare, gospodina sa fie care vrea sa gateasca atata vreme cat poate veni toata familia la carciuma. Cum o fi sa-i zici barbatului: “Hai, du-te La Misto!”. Daca vine si nevasta cu el, ar putea aparea doua probleme: ea se uita pe pereti unde-l vede pe Johnny Depp pe care il compara cu bietul Gica. Dar si Gica, apoi, compara ciorba inegalabila de la La Misto cu zeama lunga trantita de nevasta-sa. Nu-i bai ca sigur se impaca la o portie de papanasi cat Godzilla.
La Misto e intr-adevar o carciuma misto, genul de loc unde what you see is what you get. De fapt primesti chiar mai mult pentru ca nu te astepti sa gasesti asa o minune pe-un picior de cartieras. Daca ar exista mai multe restaurante din astea la baza blocurilor, pe cuvant ca m-as gandi ca, pana la urma, marele carmaci nici nu a facut rau ca a construit atatea cartiere mai mult sau mai putin dormitor. Pentru ca unde altundeva ai putea sa faci o carciuma ca asta? In Centrul Vechi? Poate, dar parca n-ar mai fi avut atata sarm.
La antreu ne-am delectat, pentru inceput, cu un platou plin ochi cu gujoane de pui, ciuperci cu gorgonzola, mozarella pane si carnaciori oltenesti la gratar. Toate ca toate, gustoase si bine facute, dar oltenestii sunt perla carnatilor – rumeni, crocanti, gustosi, o minune. Bine ca n-am mai fost asa suparat ca saptamana trecuta si am putut sa-i savurez.
In articolul trecut am scris cate ceva despre firma care ar trebui denumita “compania inumana”, nemultumiri care nu au provocat, evident, nicio reactie din partea roboteilor sistematizati. Ceea ce, de altfel, a si demonstrat ca sunt inumani. Cititorii au avut reactii, cei care au trecut prin experiente asemanatoare au avut reactii, numai Lufthansa nu a avut nicio reactie. Functionarasii au continuat sa activeze in Matrix, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ceea ce mi-a demonstrat teoria – Lufthansa e o companie inumana.
Revenind la o realitate cat se poate de umana si calda, fierbinte chiar, ciorba aburinda de fasole e campioana. Eu ma uitam la Johnny Depp si el la mine – el mai putin fericit pentru ca nu putea sa guste din ciorba mea de fasole cu bucatele de ciolan de porc apolitic si implicit ecologic. Porcul asta n-a dat prin zona Parlamentului. Bine ca a nimerit la mine in farfurie, pentru ca asa ciorba de mult n-am mai mancat. Fasolea carnoasa si miezoasa e adusa tocmai de la Miercurea-Ciuc. Asta ca sa nu mai zic nimic de ceapa rosie din Ardeal, de la Pericei, capitala mondiala a cepei dulci si gustoase. Numai doua picaturi de otet se pun peste feliutele de ceapa, ca sa iasa zeama si sa te bucuri de gustul sanatos. Asta e bucatarie romaneasca adevarata, ca acasa. E tare buna. Ca si ciorba de pui ? la grec, cu multa smantana si acrita exact atat cat trebuie.
Si asa am inteles de ce locul e plin ochi cu mancaciosi care parca nu si-ar mai ridica ochii din castronul cu ciorba, chiar daca in fata lor e Miss Cartier (in toaleta ei speciala de mers la restaurant – fusta alba, bluzita roz, parul lung, privirea Brooke Shields). Intre feluri, oamenii isi trag rasuflarea si discuta despre meciuri, despre fete, despre prieteni. Asta conversatie normala, placuta, nu despre europarlamentari sau politicieni. De altfel, una dintre performantele actualului guvern, dupa umila mea parere, este ca, dupa vreo trei ani jumate, a reusit ca nimeni sa nu mai fie interesat de politica in afara de ei. Dar, asa cum spunea Maestrul, cea mai mare manipulare a diavolului este sa te faca sa crezi ca nu exista.
Dar ce e politica atunci cand, deja relaxat dupa o ciorba de exceptie, il vezi pe chelneras cum iti aduce o farfurie cu cei mai buni si mai dulci gogosari murati in casa pe care am avut placerea sa-i gust? Nici castravetii in saramura nu sunt rai, dar va recomand gogosarii. Merg perfect la snitelul crocant, care isi bate clar omologul vienez, si la gust, si la dimensiune. Cartofii piure buni, dar trebuie sa recunoastem ca, in Regat, oamenii nu stiu sa faca piure adevarat. Patronul trebuie ca e un om ok, judecand dupa restaurant, asa ca ma ofer eu sa vin sa tin lectii cu bucatareasa, ca sa o invat toate tainele piureului. Sau ar putea face schimb de experienta cu un alt restaurant de cartier superb, Primavara, unde cartofii piure sunt preparati cu unt, lapte, smantana, sunt cremosi, extraordinari. Gratarul Cal Albastru nu e din carne de cal, ci de vita si probabil vrea sa spuna ca, atunci cand il vezi, nici ca-ti mai arde sa te uiti dupa cai verzi pe pereti, ci iti atintesti privirea in farfurie. O felie de muschi de vita, peste care se plaseaza strategic niste bacon foarte crocant, apoi o palariuta de ciuperca la gratar si totul acoperit de emental, care contrasteaza placut, si la gust, si la culoare, cu baza de carne.
Dar poate cea mai buna e tigaia picanta care nu e picanta decat cat sa-i simti mai bine gustul – cubulete de carne de porc, de vita si de pui, ingropate intr-un morman de ciupercute, si ele trase la tigaie cu tot felul de mirodenii.
E foarte ok sa mananci cand Jack Nicholson se uita la tine in farfurie, invidios ca neam de neamul lui de bruklinez n-a mancat asa ceva.
Am comandat desertul – evident papanasi, dar si placinta cu branza si m-am bucurat cand am auzit “Nu stim daca e gata”, pentru ca asta inseamna ca o pregatesc in casa.
Singura bila neagra ar fi fata de masa pe care se lafaiau vreo doua pete. Probabil ca oamenii n-au vazut ultimele reclame la detergenti, dar sunt increzator ca situatia se va remedia in curand. Pe de alta parte, e singurul restaurant unde am vazut ca pot coexista produsele celor doua companii de apa cu bule si colorant.
Nu ca ar fi vreo chestie neaparat epocala, dar e importanta din punctul de vedere al consumatorului, care poate vrea si el sa aiba un cuvant de spus. Si in restaurantul asta nici macar reclamele de bauturi nu dau rau – se integreaza armonios in peisaj.
Eu cred ca nu ma integram asa de bine, pentru ca, dupa episodul cu Lufthansa, asa de neguros si neinteles ma simteam, incat colega mea de masa, mirata de schimbare, mi-a trantit ca azi-maine o sa ajung sa scriu in Dilematica.
Dar personalitatea mea profunda, intunecata si complicata s-a inseninat imediat cand a venit desertul. Eu nu stiu ce criza existentiala poate rezista in fata celor mai mari si mai buni papanasi din Romania (si, prin urmare, din toata lumea pentru ca in alta parte nu cred ca se vand papanasi). Sunt ditamai papanasii, cu un guguloi cat o chifla deasupra, cu aluat crocant, parfumat cu vanilie si combinati cu dulceata de coacaze si cu o smantana groasa. Sau, daca vreti, puteti comanda cu miere si nuci sau cu crema de ciocolata (Johnny Depp nu avea ciocolata pe mustata, dar o astepta pe Juliette Binoche sa intre). Nemaipomenita si placinta cu branza, in care s-au inghesuit multe stafide grasute si firicele de coaja rasa de lamaie. Cine a facut restaurantul La Misto in mod cert n-a facut-o la misto.
Restaurantul asta e mandria Tineretului. Stiu ca avem niste adepti ai rubricii care mai merg prin locurile pe unde am trecut noi. Le recomand sa nu mearga doar la restaurantele din centru unde se serveste homar afumat, ci sa incerce si locurile cu parfum de mahala romantica.