La restaurant cu Peter Imre - La Mazagran a venit deja primavara

Am intrat in restaurantul de saptamana asta si m-a izbit o revelatie – bunii si strabunii nostri erau intr-adevar oameni de calibru, cu personalitati uriase si idei monumentale, pentru ca aveau loc sa se dezvolte.

Intrati in cateva din casele de odinioara si o sa vedeti ca am dreptate – camere darnice cu inaltimea, unde spiritul omului sa nu se simta apasat si constrans, unde sa poata creste. Pai ce personalitati se pot dezvolta intr-o cutie de chibrituri din blocurile construite de Carmaci? Numai cand vezi cum te apasa tavanul si te strang peretii parca ti se scurge tot elanul din trup si creier.

La Mazagran, restaurantul despre care vorbeam, niciun pericol de constrangere – e o casa boiereasca, impunatoare inca de la intrare, unde treptele care duc spre usa se odihnesc sub protectia unui mic acoperamant sub forma de scoica, din sticla, asa de populara printre arhitectii inceputului de secol trecut. Cand intri, deja simti ca respiri un aer mai elegant, chiar daca locul se afla la o aruncatura de bat de Piata Amzei, fiind inconjurat de tot felul de tarabe si chioscuri.

E o casa de vechi bogatas, pe care oricine si-ar dori-o, dar pe care si-o poate permite numai un nou bogatas. Oricum, felicitari celui care a cumparat-o, pentru ca se vede ca a restaurat-o cu mult respect. N-o sa vedeti aurarii si kitschisme. Mult lemn (cred ca e chiar cel original), un parchet fabulos (asa de bine lustruit ca e mai periculos decat poleiul de afara), mobilier simplu dar foarte elegant, tablouri multe si, din loc in loc, o oglinda venetiana. Tavanul salii principale e o opera de arta, iar candelabrele nu cred ca au egal prin Bucuresti. Am vrut sa vad spectacolul strazii si am dat la o parte draperiile grele de culoarea vinului batran si nobil. Moment in care mi-a scapat o exclamatie de incantare – geamurile imense nu au fost dezonorate cu termopane, pentru ca proprietarul a avut inspiratia sa le inrameze in lemn. Asa e de frumos si elegant locul, ca pana si piata pare mai frumoasa daca o privesti din spatele geamurilor de la Mazagran.

Am mai avut o singura emotie – mi-era teama ca patronul sa nu se fi inecat precum conationalul nostru rom la mal si sa fi trantit ditamai sigla de bautura alcoolica sau cafea pe meniu.

Din fericire, nimic de genul asta. O coperta somptuoasa de piele maron ascunde foi crem de pergament, libere de orice brenduire, pe care se gasesc cateva feluri de mancare, bine alese.

E ca o brosura teribil de eleganta, aproape la fel de frumoasa precum cartea pe care am primit-o de la cea care ma iubeste – “Povestea iubirii neintamplate”.

Ce poate fi mai frumos decat o carte scrisa special pentru tine, intr-un singur exemplar?

Meniul de la Mazagran nu e romantic, dar e tot ce-i trebuie unui om infometat. Nici nu ne asezaseram bine ca a si aparut un chelner cu o farfurie incarcata cu bruschete, din partea casei. Trec peste feliile de paine crocanta, calda, acoperite cu bucatele de rosii si ma opresc la cele ornate cu pasta de masline. Am inspirat cu placere mirosul maslinelor carnoase, negre-verzui, grase si zemoase, de pe dealurile Toscanei, nu ca acriturile pe care le vinde Tanti Leana in Piata Amzei pentru ca le-a cumparat mai ieftin de la Selgros. Am observat ca in Amzei taranii s-au pus pe vandut chestii exotice – kiwi, mango, rosii cherry, sparanghel, varza de Bruxelles. Cred ca, atunci cand Ion pleaca la munca campului, Maria nu-i mai pune in desaga un carnat gustos cu un coltuc de paine, ci o felie de mango si cateva portocale, ca sa se vitaminizeze omul si sa profite de antioxidanti, ca toti se uita la Oana Cuzino si sfaturile ei despre sanatate.

Fiecare cu slabiciunile lui… Aceasta fiind o rubrica respectabila despre probleme culinare nu pot totusi sa-mi dau pe fata chiar toate slabiciunile. Dar una dintre ele, pe care o pot impartasi linistit cu cititorii, se numeste camembert pane. Dupa cum colega ahtiata dupa ciuperci nu poate sa intre intr-un restaurant fara sa comande macar o palarie la gratar, eu nu ma pot abtine de la camembert pane, mai ales daca e servit si cu dulceata de ceapa, asa cum e cazul la Mazagran. Imi place ca reusesc aici o crusta foarte subtire, dar cu toate astea extrem de crocanta si minunat de aurie. Camembert e o branza asezata, care s-a copt in timp, nu ca parmezanul care e rautacioasa si chinuita. Dupa mine, camembert-ul pane de la Mazagran e o branza rubensiana, ca o femeie careia ii dai jos corsetul auriu si ii admiri carnea alba, fina si matasoasa. Cred ca asa s-o fi simtit si Ludovic al XVlea cand o dezbraca de Marchiza de Pompadour.

Daca ma gandesc bine, sigur m-a ajuns melancolia daca in mintea mea o bucata de camembert pane aduce cu o femeie voluptuoasa.

Asa ca sa lasam branza si sa trecem la lucruri mai nevinovate, precum salata cu ciuperci, sunca de Parma, salata de doua feluri: verde-creata si rosie ca focul, usturoi si parmezan.

Intotdeauna am fost de parere ca un bucatar la cratita e exact ca o vrajitoare: daca n-ai ce-ti trebuie, poti sa consulti cartea de farmece (sau retete, in cazul bucatarului) pana cazi lat si tot n-o sa iasa ce vrei. Mi s-a intamplat in multe locuri sa mananc specialitati care aveau o multime de ingrediente exclusiviste, distribuite si amestecate in mod corect, dar care erau asa de fade, ca as fi preferat un colt de paine cu o bucata sanatoasa de slanina. Bucatarul de la Mazagran are ce-i trebuie – si anume inspiratie. Toate mancarurile sunt spectaculoase, chiar si cele care, in aparenta, sunt niste combinatii fara pretentii. Cum e cazul salatelor – o amestecatura de verzituri si niste branza, care e de fapt asa gustoasa incat a fost pentru mine un vestitor al primaverii (chiar daca afara ningea).

Cred ca primavara vine de fapt atunci cand vrem noi, cand sufletul nostru incepe sa inmugureasca. Sau, mai bine zis, atunci cand in inima apare un mugur de femeie… Si iata cum pana si salata verde m-a facut sa ma gandesc la dulci profiluri de femei. Nu mai am scapare. Cred ca la mine, in loc sa vina astenia de primavara, o sa ma apuce un acces acut de romantism.

Nici nu vreau sa ma gandesc la ce o sa mi se intample cand o sa infloreasca ciresii si o sa apara buchetele de lacramioare. Probabil ca ma refugiez in Islanda pana la vara, cand canicula o sa ma secatuiasca de orice avant sentimental.

Desi, la urma urmei, indragosteala e o decizie. Si femeile sunt primele care vor fi de acord. Mai precisa masina de calcul decat femeia nu exista pe pamantul asta – spre deosebire de barbatii care de multe ori plutesc intr-o dulce inconstienta, ele, dragele, calculeaza chiar si atunci cand nu-si dau seama. Ele stiu foarte bine ca, in procesul decizional, cel mai bine este sa faci ceva bun.

Ceva mai putin bine este sa faci ceva rau, dar de departe cel mai rau lucru este sa nu faci nimic. Asa ca, decat sa stau si sa ma lamentez, va trebui sa ma organizez si sa iau si eu o hotarare cu indragosteala asta. Problema mea e ca imi doresc o cacofonie de femeie – adica nu una singura, ci suma calitatilor femeilor exceptionale pe care am avut norocul sa le intalnesc de-a lungul vietii. Cred ca toti ne visam un fel de Pygmalion, ca sa ne compunem singuri femeia visurilor.

Dupa acest articol probabil ca voi fi pus la zid de toate onorabilele adepte ale curentului feminist, dar cineva trebuie sa mai spuna si adevarul din cand in cand. Si inca un adevar incomod – inainte sa te indragostesti de o femeie, stai vreo ora in apa rece ca gheata, cat sa ti se limpezeasca mintea si sa poti judeca normal macar un minut, dupa care incearca sa o evaluezi corect pe sora alesei inimii tale. Veti fi suprinsi ce rol important joaca surorile.

Dar un rol important joaca si mancarea, asa ca sa revenim la restaurant.

Feliutele subtiri si fragede de muschi de vita la gratar merg numai bine cu un sos cu multe soiuri de ciuperci sau cu gorgonzola. Si langa ele va recomand spanacul cu parmezan. Din nou – e ceva care ar fi putut cadea foarte usor in banalitate si care ar fi fost consumat doar de cei care vor sa arate ca Popeye. Dar la Mazagran pana si spanacul e o delicatesa – tras la tigaie in putin ulei de masline si dichisit cu foite transparente de parmezan, mai are si un je ne sais quoi care m-a obsedat toata seara, pentru ca bucatarul, bineinteles, nu-si dezvaluie secretele. Eu sustin ca ar fi vorba de ceva anason, dar daca aveti alta parere va invit sa-mi scrieti. Si acum ceva interzis celor slabi de inger si nu chiar asa slabi cand vine vorba de circumferinta – coastele picante de porc. O delicatesa ce poate fi descrisa in trei cuvinte – colesterol, colesterol, colesterol. Dar merita sa nu mancati trei zile si sa petreceti apoi alte trei la fitness, pentru ca sunt nemaipomenite. Rumenite, apetisante, crocante, intr-un sos ciocolatiu rafinat – bine ca porcul nu e nici vaca nebuna, nici pui aviar, nici peste mercurizat, deci se poate manca fara prea mari spaime (in afara de extinderea circumferintei). Si, daca-i bal – bal sa fie (cu exceptia Balului Operei de la Bucuresti) – langa coastele de porc merge si un piure unde bucatarul a pus mai mult unt decat cartof.

Un om rational s-ar fi oprit aici si s-ar fi dus sa petreaca o saptamana la un spa de detoxificare. Dar eu mi-am asumat responsabilitatea si, in numele jurnalismului veritabil, am mers curajos mai departe, si anume, la desert.

Prajitura Mazagran se compune de fapt din cateva insule de bezea, frisca si inghetata, care inoata intr-un sos de cafea bine prajita, aromata ca o ploaie intr-o oaza. Tortul de ciocolata e bun, dar placinta cu branza este cea responsabila pentru marirea notei restaurantului – aluat facut in casa, umplut cu o crema de branza si cu stafide, peste care se toarna un sos cald de vanilie parfumat si gustos. Ma uitam la colega, care decretase inainte de masa ca nu are pofta de niciun fel de dulce, cum a dat gata ditamai felia de prajitura in mai putin de un minut, dupa care se uita in jur dezamagita, ca si cum ii parea rau ca nu comandase portie dubla.

Am incheiat, cum altfel, cu o cafea mazagran – sirop de espresso, fulgi de gheata si o picatura de rom. Care m-a tinut treaz toata noaptea, numai bine ca sa mai meditez la viata si la femei.

peter.imre@zf.ro

Str. Biserica Amzei 30. Rezervari la: 021/311.61.80

Cultură