La restaurant cu Peter Imre: La Mama, dar care mama?

Fiind asa singur si simtindu-ma neiubit de nimeni, m-am repezit intr-un loc unde stiam sigur ca o sa am parte de afectiune si de ceva hrana pentru suflet: La Mama.

Cum nimeni nu imi gateste acasa, m-am gandit ca daca ma trateaza cineva ca pe copilul ei o sa ma simt mai bine. Dar, dupa cum mi-am amintit la un moment dat in cursul mesei, exista mai multe soiuri de mame, unele mai dragastoase, iar altele mai vitrege la suflet.

In conceptia mea, la mama acasa ar trebui sa fie “cozy”, familial si calduros, dar la restaurantul de langa Ateneu e ca si cum mama si-ar fi deschis o cantina ca sa faca si ea o afacere. Nu sunt impotriva initiativelor comerciale materne si salut locuri precum carciumioara deschisa de mama Geta in gradina casei ei din Dorobanti, tocmai pentru ca are personalitate si ai parte sa fii servit chiar de stapana locului, care mai si gateste in fiecare zi.

La Mama de pe Episcopiei nu se distinge prin nicio nota personalizata – casa veche e superba, dar calitatile ei nu au fost puse in valoare asa cum s-ar fi cuvenit de catre echipa de restauratori: varuita intr-un alb incert la exterior si mobilata cu niste mese si banci lipsite de orice originalitate, mi s-a parut cam trista si oarecum lipsita de caldura unei mame. Meniul e doar ceva hartie plastifiata, iar chelnerii sunt probabil copiii mai neastamparati ai mamei, pentru ca s-au cam jucat de-a v-ati ascunselea cu noi pana sa putem comanda.

Locul are avantaje si dezavantaje – pozitia e fabuloasa, in plin centrul Capitalei, la o aruncatura de bat de Ateneu, un hotel vechi si un palat, langa defunctul ONT care, oricum, pana acum, si-a facut de zece ori mai bine treaba decat orice agentie guvernamentala menita sa promoveze turismul romanesc.

Din cate am observat, in afara de Tariceanu, care zice ca merge la Navodari in vacanta, nimeni nu prea mai avanseaza turismul national. Revenind la Mama, zona din spatele Evei are farmecul ei, iar terasa imensa face toti banii. Din pacate, traficul si praful iti intra direct in farfurie.

Dar si cand Bucurestiul o sa fie verde – adica atunci cand ecologistii vor prelua puterea in politica romaneasca, ceea ce, dupa estimarile mele de vizionar, se va intampla candva intre 2057 si 2061…. Atunci si aici va fi o oaza de liniste si aer curat.

Iar pana atunci ne place pentru ca suntem in mijlocul evenimentelor – forfota nu ne lasa sa uitam nicio secunda ca suntem in Bucuresti.

Rautati de gazetar parasit… Exista si lucruri bune la La Mama: nici un FM nu urla pe terasa, unde auzi doar zumzaitul Matizului din parcare si zgomotele unei seri senzationale de primavara. Ma tot uitam la mesele din jur si ma intrebam oare de unde gasesc barbatii astia atatea femei frumoase si pe mine nu ma baga nimeni in seama? De ce cu ei stau de vorba si cu mine nu?

Bine ca a venit primul fel si am fost salvat de criza existentiala care se anunta furtunoasa. Prin ciorba taraneasca de la La Mama sunt spalate toate pacatele orasului Bucuresti. Dupa ciorba de fasole de la Waterloo, este cea mai buna ciorba din oras. Si credeti-ma ca sunt ciorbar cu experienta. E o licoare groasa, consistenta, cu cartofiori moi si gustosi, cu cimbru din belsug si cu bucati mari de kaiser afumat – stiti, kaiserul ala care s-a fiert in zeama vreo 2-3 ore, dupa care a aterizat in ciorba careia i-a imprumutat savoarea de afumatura.

Asa ciorba nici nu credeam ca mai exista de cand a murit bunica mea. Si cu ocazia asta mi-am adus si eu aminte de ea – apriga femeie, care a tinut toata familia cu ciorba ei taraneasca cu afumatura. Cu ciorba de la La Mama mi-am retrait anii copilariei.

Ca sa nu mai zic nimic de painea neagra proaspata, de casa, plina cu seminte de toate felurile, mai buna ca aceea de la Copos. Asa-i trebuie ca a pierdut – acum trebuie sa aiba din nou grija de painea noastra cea de toate zilele de dupa ?”89. Ciorba a fost asa buna incat nu m-am speriat nici cand autobuzul 300 a franat langa mine cu un scartait de roti de am crezut ca minim trei pietoni au fost redusi la tacere pentru totdeauna. Dar era doar o statie.

Frumos totusi pe terasa asta, pe sub copaci, printre norii de gaze de esapament.

Dar nici nu mai apuci sa te uiti pe la mese, ci doar pe dedesubtul lor: ce glezne! Ce picioare! Ce simfonie de feminitate! Si, peste tot numai cupluri: el ii soptea ei, ea se uita la vecinul de masa care o tinea pe nevasta-sa de mana si ii facea cu ochiul domnisoarei de la trei mese mai incolo.

Mi-am adus aminte de povestea celor doi buni prieteni. Unul dintre ei a divortat, iar celalalt s-a grabit sa se insoare cu exa amicului.

Dupa o vreme, se intalnesc si divortatul, vexat ca cel mai bun prieten i-a luat sotia, il intreaba: “Ei, si cum e sa ai nevasta second-hand?” La care celalalt raspunde: “Sa stii ca nu e deloc rau – primii trei centimetri au fost putin folositi, dar restul e nou-nout”.

Din meditatie m-a trezit salata de vinete care cred ca a fost facuta de o mama vitrega de tot – niste vinete lesinate, care probabil ca au trait in vreun congelator vreo cativa ani, dupa care au fost resuscitate cu niste maioneza si ceapa si servite pe post de antreu. N-o sa mai pierd mult timp cu vinetele astea – singurul lucru pe care pot sa-l recomand este sa nu le comandati, iar mamei care le-a facut sa mearga la un curs.

Probabil ca a fost prea preocupata cu coastele de porc la tava – asemenea bunatati nu mai exista nicaieri altundeva in lumea asta: coaste afumate, fierte si apoi puse la tava cu foi de dafin si boabe intregi de piper negru.

Se pune apa multa in tava care sta la cuptor pana cand zeama face carnea sa se desprinda de pe os si sa se prajeasca putin.

Langa v-as sfatui sa cereti niste piure, pentru ca mama nu s-a zgarcit la lapte si la unt.

E o mancare taraneasca pentru regi. Cum poate un bucatar sa reuseasca asa ceva si, in acelasi timp, sa se dezonoreze cu o salata de vinete fada si fara niciun fel de vino-ncoa? O fi probabil o bucatareasa plina de toane.

Sau o mama mai putin mamoasa, ca si ele sunt de mai multe feluri cum am spus.

Ca si tatii, ca si fratii. Si astia doi, Tariceanu si Basescu, au pornit la drum ca fratii. La inceput, prezidentul i-a propus premierului: “Ma, Caline, hai sa impartim noi guvernarea asta frateste”.

La care Tariceanu ar fi spus: “Ba nu – jumate-jumate!” Iar acum sunt mai degraba ca fratii de la stirile de la ora 5. Dar e mai bine sa te certi decat sa fii singur, dupa cum spune un vechi proverb irlandez.

Ca fratii se aveau si cei doi carnati imensi care tronau deasupra iahniei de fasole: bine prajiti, gustosi si asa de apetisanti ca ti-e mila sa lasi vreunul in farfurie.

Iar boabele mari si albe de fasole sunt dulci, bine fierte si putin condimentate.

O nebunie. Dupa cum ati remarcat probabil deja, am ales o masa cumpatata, dietetica, foarte potrivita pentru postul Pastelui. Ca sa nu mai zic nimic de tochitura cu mamaliguta, care mi-a amintit de minunatia de la Vatra.

Deserturile sunt si ele ca la mama acasa – unele mai bune, iar altele mai putin bune. Nu m-am dat in vant dupa clatitele cu branza si stafide, dar crema de zahar ars chiar e fara cusur – usoara, delicioasa, ca un calup de unt, facuta cu coaja de lamaie cat sa-i dea un gust si mai bun.

Am fost tare incantat cand am descoperit La Mama, pana cand toata lumea mi-a spus ca locul e deja o institutie.

Probabil ca mie imi ia mai mult pana aflu unele lucruri, ca de pilda ca pe Mihai Viteazu l-au matrasit acum vreo 500 de ani.

Dar, vorba cliseului: mai bine mai tarziu decat niciodata.

Si am mai tras eu concluzia ca e bine sa te duci in vizita la mama, dar, la varsta mea, am stat la La Mama cat am stat, dupa care m-am dus acasa sa ma reculeg cu un triferment si un colebil.

Gastronomie