La restaurant cu Peter Imre: Intr-un Aquariu(M) de lux

Stiti care este diferenta intre un pesimist si un optimist? Pesimistul spune ca “Mai rau de atat nu se poate”, iar optimistul zice “Ba da, se poate”.
Nici eu nu credeam, in urma cu vreo sase luni, ca situatia se poate deteriora si mai tare, dar acum am intrat in randurile optimistilor si sunt constient ca se poate sa fie si mai si. Ceea ce se si intampla, aproape in fiecare zi.
Maestrul spune ca democratia e sistemul in care spui ce vrei si faci ce ti se spune. La noi democratia e ca toata lumea spune ce vrea, face ce vrea, nimeni nu asculta de nimeni si unul singur are dreptate tot timpul. Intr-adevar, a meritat schimbarea. Rar iti este dat, intr-o viata de om, sa asisti la un spectacol asemanator si putini in lumea asta vad asa ceva. Gradina noastra zoologica e unica si noi suntem mandri de ea.
Un om destept, care era inchis la spitalul 9, spunea: “Nu vreau sa ies de aici ca mi-e frica de toti nebunii de afara”. Si ce dreptate avea… Asa si noi – ne-am refugiat intr-un restaurant, pentru ca ceea ce se intampla in tara asta depaseste imaginatia unei minti cu capacitate medie ca a mea. Dar e si o parte buna, pentru care le putem multumi gruparilor de politicieni – sunt atat de inflacarati in lupta de clasa ca nu mai au timp sa se amestece si in economie. Ca atare, asta merge bine. Noi suntem oarecum ca acel copil ai carui parinti sunt prea ocupati sa bea si sa se certe ca sa mai aiba timp si de el, prin urmare el se poate duce la scoala si macar nu-l bate nimeni la cap.
Eu merg la restaurante si, scriind despre arta culinara, mai uit de toate minunatiile care se intampla in jur. Saptamana asta, in sfarsit, am socotit ca ar fi momentul sa ma duc la Aquarium. Motivul pentru care l-am ocolit atata vreme este ca, avand in vedere ca vreau sa fug de scandaluri si de conflicte, la Aquarium aveam senzatia ca sunt prea vizibil, ca nu e un refugiu destul de sigur. Dar nu e asa. Ce-i drept, e un acvariu, pentru ca vezi strada, dar e si un bastion al linistii, al bunului-gust, elegant, modern, vesel, cu hrana pentru suflet si niste vinuri cum n-am mai vazut prin alta parte. Ce-i drept, eu nu prea sunt in masura sa-mi dau cu parerea despre vinuri, dar totusi lista e impresionanta. La fel de impresionant e si interiorul, care demonstreaza ca se poate face un restaurant impecabil, chiar daca nu e in vreo vila din Cotroceni sau din Dorobanti. Dintr-o baraca, omul a facut un loc exceptional si a mai tras pe margine si o terasa acoperita si incalzita iarna, care vara te fereste de larma din piata Galati.
Dupa cum arata si numele, Aquarium e un restaurant italienesc de peste, lucru evident din momentul in care pasesti inauntru si te intampina ditamai vitrina, asternuta cu gheata pe care se odihnesc homari mari si proaspeti si calamari apetisanti (se vede ca nu i-au pescuit din Dambovita) si alte soiuri de fructe de mare atat de imbietoare ca mai ca te striga pe nume. De fapt, toata mancarea e apetisanta si parca-ti vorbeste din farfurie. Toata savoarea Mediteranei e concentrata intr-un excelent carpaccio de peste spada, stropit cu lamaie si ulei de masline si presarat cu capere. Insorit e si antipasto Aquarium, cu ciupercute marinate, cu felii de dovlecei si vinete la gratar, toate asezonate cu ulei de masline si usturoi, dar si un mormanel de boabe imense si albe de fasole, amestecate cu ton si ceapa. Nu mai spun nimic de painea neagra de casa, cu coaja crocanta si bine coapta, atat de gustoasa ca a disparut cat ai clipi. Eu am mancat-o cu ulei de masline cu peperoncino, atat de picant ca m-au trecut toate transpiratiile, mai ceva decat atunci cand ma mai uit la televizor si vad inca un numar de circ sau de la gradina zoologica. Mai temperamental decat uleiul piperat a fost doar chelnerasul, tare aprig de felul lui, care a protestat viguros fata de aparatul de fotografiat. De mult n-am mai intalnit aceasta atitudine, asa ca mi-am adus aminte de vremurile pre-europene. Dupa cateva minute, s-a linistit si el din fericire si, in loc sa ne dea afara, a acceptat sa ne mai aduca de mancare.
Ma gandeam ce ar trebui sa facem ca sa avem parte de mai multa armonie, pentru ca realmente am senzatia ca am luat-o razna. Tara e frumoasa, eu cred ca si oamenii, in mare parte, sunt buni. Cred ca ar fi mai bine daca n-am mai avea politicieni politicianisti – doar politicieni de meserie. Daca un sofer de autobuz ar fi ca politicienii astia ai nostri, ar da cu autobuzul de gard de trei ori pe luna, cu tot cu noi in autobuz, care n-avem nicio vina, dar nici vreun cuvant de spus. Poate ne-ar trebui un sofer simplu, care doar sa stie sa conduca, si care merge lin pe sosea, opreste la semafor si se abtine sa calce pietonii. E utopica toata povestea asta…
Inapoi la ale noastre, in asteptarea felului principal am mai ciugulit din antreurile bogate pe care, cu intelepciune, chelnerasul cel viteaz ni le mai lasase pe masa – masline imense, carnoase si dulci si feliute de paine prajita acoperite cu bucatele de rosii imbibate cu otet balsamic si ulei de masline. Asta ca sa mai uitam de cosmarul de afara. M-am bucurat ca am putut sa inghit bruschettele in tihna, fara sa mai fiu atacat de personal. Oricum, nu inteleg de ce se supara, pentru ca parerea oamenilor despre un loc oricum se raspandeste. Iar eu, daca as fi in locul lor, as vrea sa ma mandresc cu restaurantul asta minunat si cu frumusetile din farfurie. In orice caz, nu am de gand sa ma lansez iar intr-un discurs despre locurile publice. Chelnerul stia totusi ceva, pentru ca mi-a trantit ca asa e in toate restaurantele. O fi fost el in toate restaurantele, pe cand eu nu prea sunt umblat prin lume, asa ca m-am inchinat in fata intelepciunii lui si am tacut din gura, concentrandu-ma asupra mancarii, ca sa stiu ce sa va spun. Desi nu am pretentia ca o sa vin cu ceva nou, avand in vedere ca Aquarium este de multa vreme o institutie printre bucuresteni. Pentru mine, vizita asta inseamna ca am intrat in lumea buna. Trebuie sa fii cineva ca sa mananci aici. Am mai trecut prin fata restaurantului, unde erau masini a caror valoare cred ca acoperea datoria externa a Romaniei. Asa bun e Aquarium, ca si domnul Valvis vine aici – daca nu stiti cine este domnul Valvis, e cel care incearca sa maraie pe acelasi os cu domnul Copos.
Pe echipa de fotbal, bineinteles. La fiecare masa sunt oameni importanti. Atat de importanti ca nici nu indraznesc sa le dau numele, ca, la cat sunt de importanti ar putea sa inchida ziarul. Cu democratia asta, mi-e si frica. Mi-a zis socrul meu “Ai grija cum vorbesti, ca s-ar putea sa superi pe cineva”. El stie mai bine. Dar cred ca se referea la nevasta-mea, pe care, daca o supar, pot sa ma mut linistit la Aquarium. Care e foarte bun. Si e foarte bun de 10 ani. Nu cred ca mai e prin Bucuresti vreun restaurant care sa fi avut o cariera asa constanta. Celor din provincie le recomand o calatorie pana in capitala, macar pentru Aquarium.
Pana aici, eu n-am prea mancat un osso bucco sau rasol de vita adevarat. La Aquarium iti aduc un os cat casa (probabil piciorul din spate al unei vacute Holstein), acoperit cu carnita de vita frageda, bine fiarta, care se desprinde cu usurinta si care e punctata din loc in loc de zgarciuri crocante.
Si nici nu am mentionat partea cea mai buna – in scorbura osului se ascunde maduva care pe paine prajita si cu ceva sare este, dupa parerea mea, unul dintre cele mai bune lucruri de mancat de pe lumea asta. Pe langa os, hreanul care iti desfunda toate simturile. Probabil ca bucatareasa a plans doua zile in timp ce il dadea la razatoare. Parfumul hreanului si al carnii mi-a adus aminte de toata copilaria mea. Intr-adevar, numai bunica stia sa faca asa ceva. O si vad la bucatarie, fierband carnea de vita intr-o oala mare si pe urma facand cu zeama o supa de statea lingura in ea. E o supa care da putere – sa nu ma intelegeti gresit: nu putere din aia. Dar cred ca niciodata nu suntem prea batrani ca sa ne gandim la bunici, la parinti. Eu ma gandesc la ei cu tare multa gratitudine.
Excelente si pastele cu sos de carne si bucati consistente de prosciutto. Iar muschiul de vita in sos de smantana, cu trufe negre rase deasupra e numai pentru cunoscatori. Din nou, atmosfera a fost putin umbrita de vehementa cu care chelnerasul incerca sa apere fortareata, atitudine laudabila de altfel, mai ales daca ar fi avut loc vreun atac. Dar, dupa cum am constatat deja, lumea e perfecta asa cum e. Cine sunt eu sa incerc sa o schimb?
Cu teama in suflet, am ajuns si la desert, fara sa ne fi fost confiscat aparatul foto. Ce-i drept, observand privirele nu foarte pacifiste pe care ni le mai arunca din cand in cand chelnerul, mi-a fost frica sa nu apara si cineva de la bucatarie, cu ciocanul de batut carnea. Locul asta e asa de placut si parea atat de pasnic pana sa se dezlantuie chelnerul… Noi insa am fost batosi ca pedistii si am zis: “Domnule, daca ne bate, ne bate! Nu ne lasam si facem poze”. Asa au ajuns aceste fotografii la dumneavoastra. Altfel, trebuia sa descriem toate felurile de mancare si, la ce talent evocator am eu, cred ca s-ar fi intins articolul pe trei pagini si nici n-ati fi fost mai lamuriti. Cred ca toti chelnerii buni au fugit pe vapoare si asta mic si suparat a ramas aici.
Eu nu am putut sa ma supar, mai ales cand am mancat un tort de casa cu bezea si fructe de padure atat de bun ca m-as fi crezut la Paris sau prin cine stie ce restaurant cu n stele Michelin. Excelent si tortul Krantz, facut tot in casa, si incarcat din greu cu crema de ciocolata si cu o inghetata de nuci.
E un loc unde ti-e mai mare dragul sa te duci, daca nu i se nazare chelnerului sa te atace. Desi, acum ca a vazut ca am scris de bine, sper ca se linisteste si el.

Str. Alecu Russo nr.4. Rezervari la: 021/211.28.20

Cultură /La restaurant cu Peter Imre