La restaurant cu Peter Imre: Inalta clasa la Classa di T

Pentru cine nu stie, Floreasca s-a transformat de ceva vreme intr-un fel de Valea Plangerii, avand in vedere ca edilii au ajuns la concluzia ca este bine si frumos sa inchida un sens de circulatie si sa-l transforme pe celalalt intr-un sir de transee. Care transee probabil ca ar fi fost teribil de utile in cazul unui razboi, dar, din cate stiu, chiar nu e cazul. Mai mult ca sigur ca, de cand cu santul de pe Floreasca, ortopezii de la Spitalul de Urgenta sunt suprasolicitati.
Revenind la aspecte culinare, plimbarea mea masochista a avut un happy-end, deoarece am descoperit un restaurant care, dupa cum arata si numele, are clasa – Classa di T. O vila eleganta, protejata de trafic, de zgomot si de norii de praf prin intermediul unei terase foarte frumoase, populata cu plante dese si cu statui gratioase.
Oricat mi-ar fi placut sa iau o masa romantica printre pomi, la lumina lumanarilor, era totusi foarte frig, iar puseul meu de masochism se cam epuizase. Asa ca am cedat si am intrat, moment in care am exclamat in gand: “Eureka!”
Pentru ca locul e exact tot ce poti sa-ti doresti de la un restaurant: regal, dar relaxat, rafinat si sofisticat, dar deloc apasator, elegant fara a fi greoi. E genul unui club privat pentru nobilii englezi, numai ca aici, din fericire, primesc si doamne.
Si sunt genul de doamne care clar nu si-au croit drumul pana aici de pe centura. Pentru ca, dupa cum stim, clasa nu se poate cumpara.
Dupa ce am vazut atmosfera si serviciile de la Classa di T, le-as recomanda doamnelor de la companiile multinationale intitulate restaurante sa vina aici, in Floreasca, sa vada un restaurant elegant, unde poti face poze fara sa te intrebe nimeni nimic. Pentru ca oamenilor pur si simplu nu le e rusine de ce au. Dimpotriva. Trebuie sa fii tare mandru cand reusesti sa realizezi asa ceva. Insa, parafrazand celebra poveste despre cati psihanalisti e nevoie sa schimbe un bec (in principiu unul, dar si becul trebuie sa vrea sa se schimbe), putem spune ca, si la multinationale, trebuie ca doamnele sa vrea sa-si schimbe atitudinea. Ar trebui ca manageritele sa vina aici ca sa vada dezinvoltura, eleganta si naturaletea cu care o chelnerita de 20 de ani se poate plimba printr-o sala presarata cu coloane invelite in mahon, fara sa fie incorsetata de reguli absurde. Bineinteles ca si aici exista reguli, insa sunt facute de bunul-simt.
Pereti inalti si coloane elegante – totul imbracat in lemn de mahon, ceea ce nu diminueaza insa luminozitatea locului, canapele din piele moale, bej, care contrasteaza cu nuantele lemnului, scaune confortabile, parchet masiv, aristocratic, perdele din brocart cu ciucuri grei, candelabre din cristal, lumanari pentru atmosfera si muzica placuta. Cam asa arata Classa di T. Prevad ca va fi locul high-class-ului bucurestean, pentru ca e mult prea elegant ca sa treaca neobservat. Totul aici e kira kira.
Sa vorbim totusi si despre mancare, pentru ca e mult prea buna ca sa o trec in planul secund. Crema de ciuperci de padure, facuta in casa, este mai fina decat matasea si cafenie ca fata sarutata de soare a unei creole. Ciupercutele sunt tocate marunt, iar gustul aproape ca nici nu se poate descrie, atat e de complex si bun. De fapt, nici nu e o crema, e o plasa fina din bucatele de ciuperci, legate intre ele de un sos de trufe, ca o broderie tesuta manual.
Daca as fi vreun geniu literar poate ca as reusi sa transmit o imagine mai clara a acestei minunatii, dar cum eu cred ca stiu sa mananc mai bine decat sa scriu, va invit sa gustati supa, ca sa va dati seama de ce o laud atat. Bine ca n-am lasat-o pe colega sa scrie despre crema asta, pentru ca, la cat e de pasionata de ciuperci, probabil ca ar fi compus o oda in metru iambic ca sa onoreze asa cum se cuvine supa de la Classa di T. Ceea ce pot eu sa va spun este ca, in oglinda acestei creme e ca si cum ai vedea pielea fina si matasoasa a iubitei, iar picatelele de ulei de trufe sunt ca niste perle asezate la gatul ei.
Dupa ce am svaurat supa de ciuperci de padure, mi-am dat seama ca am descoperit si eu fericirea. Culinara. Au mai fost cateva locuri unde am crezut ca am insfacat aceasta Fata Morgana, dar unele au fost asa, altele altfel, unele promitatoare, altele care m-au dezamagit. Evident ca nu o sa dau acum niciun nume – va trebui sa asteptati topul de la sfarsitul anului. E ca la alegerile uninominale – toti alearga dupa voturi, pe care unii le primesc, iar altii nu.
Altfel, frumoasa si blanda e toamna asta. Nici guvernul nu cade, nici anticipate nu au loc. Insa o sa fie o toamna memorabila pentru agricultori. Pentru agricultorii Remes si Muresan. Cred ca de fapt ei nu sunt agricultori, ci doar macelari – macelarii bunului-simt.
Si pe aceasta cale doresc sa-mi cer scuze macelarilor de buna-credinta, pentru ca meseria lor este onorabila. Mai mult decat onorabil a fost, la Classa di T, carpaccio de peste spada (proaspat si usor) si magret de canard fume (feliutele roz de piept de rata pur si simplu imi zambeau fericite din farfurie). E cel mai frumps piept de rata, pe cel mai verde si mai proaspat pat de salata, presarata cu bucatele mici de grapefruit acrisor. Sunt putine lucruri pe care mi le pot inchipui mai delicioase, iar pe alea nu le spun. Sunt kira kira.
Pentru cei care eventual nu ar fi totusi convinsi ca in acest restaurant se afla kira kira, iata ce am de spus: pe o feliuta de bagheta calda, imbibata cu miere, troneaza un guler de branza de capra (chevre de bouche) cremoasa, peste care bucatarul iscusit a picurat sos de miere caramelizata. E o minune asezata pe un pat de salata atat de sanatoasa de parca ar proveni din gradina ursului. Contrastul intre albul branzei care se intinde languroasa si calda pe paine si rosul sangeriu al salatei te incita si iti va ramane nu numai in gura, dar si pe retina.
Pe retina iti ramane si spectacolul de culori al acestei toamne senzationale. Prima noastra toamna europeana. In care maximum o clauza de salvgardare daca ne paste. Oare naivii aceia din Uniune or fi avand un capitol intitulat “salvgardare pentru ca ministrul a furat masina de serviciu/telefonul/biroul”?
Eu, daca as fi in locul osenilor, pe astia doi, mandria neamului maramuresean, i-as lapida. Delapidatorii sa fie lapidati. Pentru ca e singurul fel in care zona aia mai poate sa-si recapete in vreun fel onoarea. Ii sprijini frumos de o capita de fan, sa-i prinda toamna urmatoare uscati. Oare chiar asa de ieftini suntem? In 2007 mai vorbim de 5 kile de caltabosi, niste rosii, hartie igienica, o varza? Cred ca nu tot neamul a evoluat cu aceeasi viteza. De fapt, fiecare dam din ce avem. In acest context, as dori sa-i transmit felicitari domnului Vladescu, pentru aprecierile magulitoare la adresa unuia dintre predecesorii sai – imi cer scuze, dar “domnul” nu pot sa-i spun, asa ca il voi numi “cetateanul Remes”. Si imi cer scuze si proprietarilor ca am indraznit sa-i mentionez pe hotii de caltabosi intr-un loc atat de elegant, unde am gasit si Chateau Petrus.
Desi ar fi fost poate in ton cu ceea ce se intampla, la felul doi n-am mancat caltabosi, ci Duo de creveti si Saint Jacques. M-am uitat in farfurie si m-am inveselit cand am vazut crevetii adunati ca soldatii de teracota, langa scoicile fragede, delicate si aromate. Si crevetii si scoicile merg perfect cu risotto – orez cu boabe mari ca margaritarele servite de Lapusneanu boierilor, amestecat cu crema de busuioc. Muschiul de vita peste care s-a protapit o bucata sanatoasa de ficat de gasca o avea un catralion de calorii si o doza letala de colesterol, dar merita. Iar uriasul T-Bone are cea mai gustoasa carne de vita pe care am gustat-o in ultima vreme.
Am remarcat ca bucatarul de la Classa di T e foarte curajos, alaturand gusturi si texturi la care nu m-as fi asteptat. Partea buna e ca ii ies toate combinatiile, astfel incat e o bucatarie foarte reusita, nu o tentativa penibila de fusion cum am mai vazut prin alte locuri. Am mai observat si ca bucatarul vine la masa cerandu-ne opinia sincera, fiind interesat mai ales de sugestii si de aspectele care nu au fost perfecte. Noi ne asteptam sa se repeada peste noi si sa ne ordone sa izbucnim intr-un cor de laude si elogii, asa cum fac majoritatea bucatarilor care se considera staruri.
Dar omul asta chiar merita laude. La desert, crema de zahar ars cu zmeura e originala si foarte, foarte buna, tortul de ciocolata facut in casa e o delicatesa consistenta, iar sufleul de ciocolata servit cu inghetata de vanilie e o poezie.
In concluzie, chiar nu am ce sa reprosez locului, in afara doar, poate, de solicitudinea putin exagerata a chelnerului, care ne intreba din doua in doua minute daca ne place. Dar Classa di T e chiar un restaurant unde merita sa mergi pentru mancare, ambianta si servicii. Sunt convins ca, dupa ce primarul sectorului 1 va reusi in urmatoarele trei mandate sa termine drumurile, zona va fi civilizata si va atrage multi oameni. Pana atunci, amfibiile blindate ale domnului Melescanu sunt mult mai recomandate pentru a ajunge la Classa di T, decat masinile expuse la SIAB.
In rest, sunt foarte bucuros, pentru ca astazi totul a fost kira chira.