La restaurant cu Peter Imre: In Dorobanti, Luna e rosie

Mai tineti minte Angel’s si cartierul bogatilor? Dupa ce am lasat sa treaca ceva vreme, ca sa-mi revin, m-am aventurat din nou in zona Z.
Dar asta numai pentru ca am primit un bonus de la companie la sfarsitul anului asa ca, inarmat cu incredere in sine si cu bani in buzunar, m-am avantat din nou in cartierul bogatasilor.

Desi poate ca n-ar mai trebui sa critic nimic, pentru ca, dupa cum m-a avertizat un prieten, “nu te mai lua de bogati, pentru ca s-ar putea sa ti se intample si tie sa devii unul”. Eu trebuie sa recunosc ca, de cand am fost luat de barbat, m-am imbogatit asa de tare (spiritual si emotional), incat lucrurile astea pecuniare si materialiste ma lasa indiferent. Pentru mine, multumirea sufleteasca e acasa.
Tot nevasta-mea m-a luat saptamana asta si m-a dus la spectacol – nici n-am crezut ca se poate face ceva asa frumos. Dupa ce m-am imbracat elegant si m-am dus la Opera (nu va opriti din lectura pentru ca o sa revin si la cartierul bogatilor), mi-am dat seama ca totusi e mare lucru si cultura asta.
Tocmai ce fusesem la pranz la o emisiune TV unde se dezbatea daca Bucurestiul e sau nu european si unde eu, intr-o incrancenare comunista, am zis ca un oras unde exista cam 1.000 de strazi fara canalizare nu poate fi considerat european.
Parerea mi s-a schimbat seara, cand am asistat la evenimentul caritabil organizat de o fundatie, de i-a adunat pe Razvan Mazilu, Johnny Raducanu, Felicia Filip, Mihaela Radulescu, toti inimosi si de un profesionalism desavarsit. Eu unul nu am putut sa cred ca o sa-mi placa vreodata un spectacol de dans contemporan. Pana in seara aia, imi era greu sa determin ce e mai dificil de inteles: politica romaneasca sau dansul contemporan.
Totusi eu sunt de vina, ca sunt incult – e vorba de doua lucruri complet diferite, iar dansul lui Razvan Mazilu si al Taliei Paz este de-a dreptul sublim, evident spre deosebire de impleticeala politica, in care toti se calca pe monturi. Pe mine, dansatorii nostri m-au convins ca dansul contemporan e, probabil, cea mai complexa forma de exprimare a emotiilor.
Bravo Silvia, buna treaba! Ce m-a mirat oarecum a fost faptul ca nici pe scena, nici printre spectatori nu l-am vazut pe Dan Chisu. Ca sa ma cucereasca definitiv, la sfarsitul spectacolului, ce mai ramasese din retinerea mea s-a spulberat de tot, atunci cand copilul asta care, dupa parerea mea, danseaza mai bine decat Maurice Bejart, mi-a zis: “Dansul contemporan e ca orice forma de arta, ca si filmul – sunt filme bune si filme proaste”. Iar nevasta-mea, cu rabdare angelica (asta ca tot ne refeream la Angel’s), mi-a explicat importanta miscarilor, armonia succesiunii lor. Ce mai, domnule – stie femeia cum sa ma ia…
Revenind la cartierul bogatilor, cu prima in buzunar si cu cultura la zi, mi-am zis ca pot sa ma avant. Si am gasit un loc pe nume Luna Rosie (Luna Rossa in original). Locul e inca la inceput, pentru ca, deocamdata, bogatasii nu s-au repezit sa invadeze restaurantul. Pana una-alta, e o insula de bun-simt asa cum imi place mie: vila luminoasa, eleganta, cu geamuri imense, decorata in culori tari (rosu si galben), cu mobila sculptata (chiar pe spatarul scaunelor se lafaie initialele locului gravate impreuna cu o luna mica, galbena), cu farfurii imense rosii.
Un perete e dedicat unei ditamai biblioteci, ale carei rafuri sunt ocupate de o bibliografie impresionanta de sticle de vin (fara indoiala, pentru unii o biblioteca “oenologica” e de preferat uneia in care nu sunt decat carti). Mi-a placut mult atmosfera de la Luna Rossa – totul este comme il faut.
La inceput, au adus un platou cu feliute atat de fine de prosciutto, incat erau practic transparente, cu salam italienesc si cu branzeturi tot din Italia, care, desi nu sunt ele foarte renumite, au un gust aparte, dens si ferm, drept pentru care se servesc cu marmelada (de caise, visine) si cu miere. Tot pentru antreu, bocconcini fritti sunt ca niste bulete de cartofi foarte crocante, umplute cu diferite feluri de branzeturi, care, atunci cand se prajesc se inmoaie si apoi se topesc in gura. Alte bulete erau umplute cu legume (dovlecei de pilda), asa ca m-am desfatat cu antreurile, in timp ce ma uitam pe geam si-mi desfatam si privirile cu vilele inconjurate de flori si de copaci. Cred ca asta e visul meu: as vrea sa fiu parlamentar si sa locuiesc in cartierul Primaverii. Trebuie sa fie frumos.
Pana reusesc sa ma mut de tot intr-un cartier din asta nobil, merg in misiuni de “recunoastere” si pana acum am mancat bine la toate restaurantele din enclava bogatasilor. Nici nu cred ca s-ar fi putut altfel, avand in vedere ca bogatii nu sunt ca muritorii de rand si, daca o chelnerita cum e cea de la Don Luigi s-ar strecura in Dorobanti, probabil ca a doua zi restaurantul ar fi inchis.
La Luna Rossa serviciul e aproape perfect, cu chelneri cunoscatori si plini de solicitudine. Singurul lucru care m-a deranjat a fost insistenta sefului de sala de a rasfoi printr-un ditamai catastiful plin cu poze, pe care n-am reusit sa il conving sa nu mi le arate, desi eu nu doream decat o descriere a mancarurilor, nu si portretul lor.
Cat despre mancare, nu pot sa spun ca nu e buna, desi uneori mi-as dori ca restaurantele sa isi completeze perioada de rodaj doar cu prieteni si cunostinte, iar atunci cand deschid sa fie totul perfect.
Asa poate ca nu s-ar mai fi intamplat ca, pe post de ciuperci prajite cu sare si piper, sa ne fie adusa o farfuriuta cu sampinioane anemice, scoase din conserva si incalzite putin in tigaie. Chestia asta a coborat restaurantul in ochii mei, ca si feliile de vinete la gratar inecate in ulei si nici macar fierbinti – doar calai.
Dar o sa consider ca e vorba de durerile facerii, care sper sa le treaca repede.
Eu am luat o mancare care cred ca provine din Sicilia, unde oamenii sunt saraci (ca si in Bucuresti, dar nu in cartierul asta) si au amestecat un fel de tocanita de mazare si ceapa (o combinatie excelenta) cu fasiute picante de sepie. O mancare foarte buna, facuta ca la mama acasa. Sigur ca, la noi in salajime, e mai putina sepie – se poarta mai mult carnatul de Sarmasag. Cat despre cei carora le place “fierbinte”, neaparat sa incerce penne all’arrabbiata, cu un sos foarte picant de rosii proaspete, bine strecurate. Pastele astea fac toti banii. Au fost bune si pastele facute in casa, cu hribi, cu rosioare si cu carnati. Daca n-ar fi fost problema ciupercilor conservate pe post de garnitura, poate ca si puiul ar fi fost savurat asa cum trebuie.
Si cu bogatii astia din Dorobanti – eu cred, acum ca am intrat in Uniunea Europeana, presedintele nostru si premierul nostru ne-au promis amandoi ca toti o sa fim bogati. Nu stiu daca au folosit exact cuvintele astea, dar se subintelegea ca ne imbogatim daca ii mai votam o data. Eu sunt cam confuz – ii votam impreuna sau separat?
Nici nu mai conteaza, pentru ca, aici la Luna Rossa, m-am simtit bogat, ca si cum as fi locuit si eu in cartier. Recunosc insa ca a cam inceput sa-mi placa circul asta, care da o oarecare dependenta. E ca si “Tanar si Nelinistit”, episodul 2743: “Ce si-au mai facut astazi”. Ce i-a zis el (P) lui (PM) sau el (PM) lui (P). Si ce frumos ca au o gasca de sustinatori – el, presedintele, are suporterii lui, iar premierul ii are si el pe ai lui. Cele doua trupe de sustinatori cred ca ar trebui sa vina la Luna Rossa, unde chiar ca ar vedea rosu, pentru ca decorul se bazeaza mai ales pe culoarea asta.
Mie nu mi-a trezit pofta de sange, ci nostalgii, pentru ca mi-a amintit de singura organizatie politica din care am facut parte vreodata – pionierii. Am fost asa de mandru de cravata mea rosie… Daca ar vrea sa castige alegerile, partidele ar trebui sa inceapa educatia votantilor inca de mici si sa-i inroleze la gradinita de exemplu.
Cum ar suna gradinita PNL? Acolo cred ca ar trebui sa le imparta cravate portocalii cu sageata. Ar mai putea fi si scoala generala PD (cred ca partidul ar avea tot o uniforma portocalie, nu? Ar fi un cod vestimentar Boc-it). In scoala PRM-ului, pe cravata rosie ar fi imprimate motive cu harta Romaniei Mari. La UDMR e simplu, pentru ca ei au oricum scolile lor in secuime: ar merge probabil rosu-alb-verde cu cateva versuri din Desteapta-te Romane. Cat despre PC, nu cred ca, in total, ar putea sa stranga de o scoala.
Iar institutia educationala pentru suporterii prezidentiali, sincer sa fiu, chiar nu pot sa-mi imaginez cum ar trebui sa arate cravata lor. Dar eu tot duc dorul cravatei mele de pionier, asa ca o sa vin mai des la Luna Rossa, sa-mi amintesc. Cred ca toti cei care au fost mandri ca au fost pionieri ar trebui sa se inscrie direct in PSD, pentru ca, dupa parerea mea, cravata rosie trimite direct la rosu PSD. Pacat ca s-a desfiintat Stefan Gheorghiu, pentru ca toti copiii astia care ar vrea sa se inscrie direct in PSD nu mai au unde sa invete despre partid.
Sosi si vremea desertului. Mare lucru si Europa asta unita. Acum, dulciurile facute la patiseriile italienesti, bine congelate si conservate, nu au nevoie decat de razele fine ale aparatelor de microunde si de caldura lor gingasa, pentru a ateriza pe farfuriile din restaurante pe post de desert proaspat. Ce pacat ca asa vor disparea cofetarii. Nu zic ca e un desert de aruncat, dar parca prea are gust sintetic – si crema de fistic, si sufleul de ciocolata si tarta cu crema de vanilie si fragi.
Nu pot sa inchei fara sa mai obsesionez putin pe tema exclusivitatii bauturilor racoritoare in restaurante – la Luna Rossa era teritoriul Coca-Cola.
Oameni buni, chiar nu se poate sa avem si noi parte de o varietate de racoritoare, din care clientul sa aiba libertatea de a alege ce-si doreste?! Judecand dupa casa asta majestuoasa din Dorobanti, nu cred ca patronul e chiar dependent de lada frigorifica sau de cine stie ce materiale promotionale.
Altfel, primavara e frumoasa, pasarelele ciripesc, iar eu, plin de entuziasm, astept si episodul de maine din romanul foileton politic romanesc.