La restaurant cu Peter Imre - Iarna la Mon Jardin

M-am trezit luni dimineata cu un sentiment acut de lipsa si nu mi-a trebuit mult sa-mi dau seama ce anume imi lipsea: cateva grade in plus. Nu de armata, ci Celsius.

Mare dreptate avea cine spunea ca iarna nu-i ca vara. Pe gerul asta siberian am inceput sa ma gandesc ca fie n-ar fi trebuit sa plec in vacanta prin insule exotice, evitand astfel socul de a ateriza de pe plaja direct in Antarctica, fie, si mai bine, n-ar fi trebuit sa ma mai intorc. Cred ca multi cititori ar fi fost de acord cu cea de-a doua varianta, dar, din pacate pentru ei si pentru mine, am revenit in patrie. Si trebuie sa recunosc ca, dintr-un anumit punct de vedere, m-am asemanat si eu cu Primaria Capitalei, in sensul ca schimbarea vremii m-a prins complet nepregatit.

Oare cum s-ar descurca eschimosii daca s-ar duce la Tropice? Oricum, cred ca mult mai bine decat noi in congelatorul asta numit Romania. Asta imi aduce aminte ca un eschimos l-a intrebat pe un misionar: “Daca nu stiu de Dumnezeu si de pacat, mai pot ajunge in iad?” La care misionarul i-a raspuns ca nu. “Atunci”, i-a zis eschimosul, “de ce a trebuit sa-mi spui?”

Eu nu ma gandeam decat la iadul inghetat de afara atunci cand m-am hotarat sa merg la restaurantul Mon Jardin, pentru ca numele mi-a evocat o oaza de verdeata si caldura, o sera supraincalzita. La cat imi era de frig, nu m-ar fi deranjat deloc sa ajung intr-un loc unde sa ma transform intr-o versiune masculina a Babei Dochia si sa mai dau jos din paltoane si pulovere.

Din pacate, imediat dupa ce am intrat, am remarcat atmosfera glaciala din restaurant. Si nu din cauza sefului de sala sau a chelnerilor, care ne-au facut o primire foarte calduroasa. Locul era cat se poate de rece, la propriu. Ori nu functionau caloriferele, ori nu-si platisera facturile – nu stiu cauza, dar am dardait pe tot parcursul mesei, desi, plin de speranta, ma asezasem langa un calorifer care, insa, s-a dovedit la fel de rece ca inima unei femei plictisite.

O ora la Mon Jardin, in conditiile astea, e o adevarata proba de rezistenta, numai ca, dupa parerea mea, e mult prea lunga. Ceea ce imi aminteste de o alta poveste: un barbat de varsta mea merge la bordel si se intereseaza de tarifele praticate. Madama il informeaza ca serviciile prestate de fetele ei costa 100 de euro ora. “O suta de euro ora?!” exclama omul descurajat. “Dar ce, vi se pare mult o suta de euro?”, intreaba matroana. La care barbatul raspunde amarat: “Cu suta de euro m-as mai descurca, dar cu ora…”. Asa si cu noi la Mon Jardin – cu gerul m-as mai descurca, dar cu ora…

Locul, atat cat mi-am putut da seama in timp ce eram scuturat de frig, este frumusel si decorat placut, chiar daca nu o sa ia premiul pentru originalitate. Nuanta predominanta este verde, ca sa mearga cu numele si cred ca vara terasa este artistic napadita de plante. Terasa care poate fi admirata si din balconul inchis al vilei, cu geamuri imense, unde este plasata strategic o masa pentru cei care doresc o cina romantica, la lumina lunii. Cladirea este una dintre putinele vile care au mai ramas in zona, ca prin minune, si se tine foarte bine desi cu siguranta are o varsta venerabila. De fapt, e vorba de vila Arafat si, ca orice poveste, are si ea valoarea ei de marketing.

Cred ca Mon Jardin e o incantare vara, dar, in ziua geroasa de ianuarie in care i-am vizitat eu nu ma puteam gandi decat cum sa ma fofilez in bucatarie si sa ma asez langa un ditamai aragazul. Sau macar un calorifer electric. Sau chiar si o aeroterma.

Ce ti-e si cu natura asta – in vara inundatii, iar acum ger polar. Cred ca ministrul sanatatii va trebui sa amendeze din nou legea sanatatii pentru ca, dupa valul asta de frig intreaga natie va trebui tratata de pneumonii si degeraturi. Mie mi-au degerat degetele pe lingura la Mon Jardin, de-mi venea sa las supa de ceapa in farfurie sau, avand in vedere ca era fierbinte, sa o mananc cu mana, poate doar-doar m-as mai fi incalzit.

Nici macar muzica nu a reusit sa ma incalzeasca, avand in vedere ca era un FM la care se anuntau regulat noile recorduri negative de temperatura. Din nou spun – in asa restaurante elegante, oamenii nu vin ca sa asculte stirile, reclamele sau grupajele mixate de DJ.

Muzica n-a fost la inaltime, dar osul cu maduva sigur a fost. Candva preparatul bunicii, care il scotea din oala cu ciorba si il punea deoparte special pentru mine, osul de vita s-a ridicat acum la rang de delicatesa si poate fi gasit, din pacate, in foarte putine restaurante bucurestene. Mare pacat, pentru ca e o incantare sa scoti maduva cremoasa din oasele artistic aranjate pe farfurie si sa o intinzi pe painea prajita, calda, si bine frecata cu usturoi. La Mon Jardin oasele cu maduva sunt exact ce trebuie, numai ca nu-mi explic ce s-a intamplat cu painea: in loc de toast fierbinte si crocant, ne-au servit niste posmagi in care aproape ne-am rupt dintii. Plus ca usturoiul nu prea se simtea. Aceeasi situatie si la foie gras, care de altfel e foarte bun: consistent, cremos, langa un strop de dulceata de visine si firicele de ceapa prajita. Iar daca bucatarul l-ar fi scos mai devreme din frigider, cred ca ar fi fost si mai cremos – asa am mancat mai degraba parfait de foie gras. Dar nu ne-am bucurat prea tare de ficatul de gasca pentru ca langa el sedeau niste felii de bagheta care devenisera crocante prin uscare – dupa umila mea parere cred ca avusesera o viata lunga de cel putin cateva zile. In cele din urma, la insistentele noastre, bucatarul s-a indurat si a scos de sub tejghea painea cea buna – triunghiuri aurii de toast pufos si crocant in acelasi timp, care au completat perfect ce mai ramasese din maduva si din foie gras.

Ma consolez insa cu gandul ca poate au invatat ceva si viitorii clienti ai locului nu vor fi nevoiti sa ceara niste “posmagi mai muieti”, cum am facut-o noi de cateva ori. M-a incantat mai ales conversatia cu chelnerul, care m-a lamurit ca maduva nu se serveste cu toast. Problema e ca acum, dupa ce am inteles care sunt regulile stricte ale osului cu maduva, oare o sa fiu in stare sa merg la alt restaurant si sa solicit paine uscata pentru acest fel de mancare? Genul asta de gafe nu trebuie argumentate, ci asumate si mers mai departe. Dar domnul chelner nu a inteles acest lucru. Altfel, a fost placut si e mult mai important sa fii placut decat destept. Si, cand iti dai seama de acest lucru, incepi sa devii destept. Eu unul nu cred ca am fost placut pentru el. Asta e – viata e dura uneori si mai ales cand e frig afara.

Ca sa fiu sincer, maduva a fost prea buna totusi ca sa ma prost-dispuna painea uscata. In topul meu personal al delicateselor se afla pe un loc fruntas, chiar daca e colesterol in stare pura si unii poate stramba din nas pentru ca nu e somon fumÃ?. Mie mi-a adus aminte de copilarie, mai ales ca pe fundal canta cu patos Mirabela Dauer. Punct in care atmosfera a devenit de-a dreptul romantica – eram eu cu supa mea de ceapa si cu oasele cu maduva, inconjurat de un decor verde si capatand si eu nuante verzui de atata ger. Daca as fi avut o iubita as fi stat cu ea sub plapuma pe vremea asta. Dar pentru ca nu am, a trebuit sa vin la restaurant.

M-am mai inviorat cand am vazut ca se aduce pe masa o lampa Bunsen, care a si fost pusa in functiune. O, ce incantare – mainile mele rebegite de frig s-au intins catre flacaruia plapanda si brusc am simtit ca pot respira din nou. Dispozitia mi s-a inseninat si nu m-am enervat nici cand am observat ca ficatul de gasca la tigaie era putin ars. De fapt, era ceva mai mult ars, avand in vedere ca ajunsese de-a dreptul crocant, ca de altfel si biata garnitura de mere.

M-am gandit insa ca, locul fiind nou, bucatarul n-o fi apucat sa regleze asa cum se cuvine aragazul, deci o sa le mai fac o vizita ca sa imi dau seama daca e doar un incident sau daca la Mon Jardin sunt adeptii curentului culinar care spune ca ficatul de gasca trebuie sa fie scrum. Saraca gasca – dupa ce prima oara i-au ars ficatul in tigaie, pe urma a inghetat tun la masa, alaturi de noi. Vorba cantecului: criogenia salveaza Romania, dar in viata noastra publica sunt multe personaje pe care n-as vrea sa le vad daca ma trezesc decongelat dupa vreo suta de ani. Mai intai ar trebui eutanasiati oamenii cu pricina, ca sa ramana numai populatia harnica, dupa care om imbratisa si criogenia.

Noi am evitat totusi congelarea datorita lampii Bunsen care ne-a mentinut functiile vitale la o temperatura acceptabila.

Dupa care ne-am mai incalzit mancand choucroute, punctul tare al bucatariei elvetiene, care e, inainte de toate, o bucatarie taraneasca. Ca si neamul lor – niste tarani foarte cinstiti.

Pe un pat de varza acra, bine fiarta cu mult cimbru si apoi tinuta la cuptor se lafaie mai multe feluri de sunca afumata, costita, carnaciori si un soi special de salam. Elvetienii s-au obisnuit deja cu iarna si toate mancarurile lor includ un incalzitor la masa victimei, lucru pentru care noi am fost foarte recunoscatori.

Dar, dupa consumarea platoului de choucroute a disparut si lampa Bunsen, asa ca ne-am intors iar catre caloriferul care, dupa toate asigurarile, trebuia sa fie cald. Ma rog, acuma – depinde ce intelegeti prin cald, dupa cum a argumentat si Clinton – depinde ce intelegeti prin sex. Poate la primavara, cand da coltul ierbii, se regleaza si caldura si focul de la aragaz.

Am incheiat intr-o nota pozitiva, chiar daca nu mai calduroasa, pentru ca ne-am incumetat sa gustam din mai multe feluri de inghetata, facuta in casa. Chiar daca pe urma mi-au clantanit dintii toata ziua, n-am regretat, pentru ca e intr-adevar buna. Ca si mousse-ul de ciocolata si fondanta cremoasa, tot de ciocolata.

Cu gandul la maduva si la choucroute, le accord 3Imre si sper chiar ca o sa pot “upgrada” nota la 4, cand or termina cu rodajul.

peter.imre@zf.ro

Bd. Banu Manta, nr. 25.

Rezervari la: 021/222.12.59

Gastronomie