La restaurant cu Peter Imre: Ghici Tatoli ce-i

Ce face omul cand vipia il nauceste, lumina prea puternica ii deranjeaza ochii si cele 60 de grade Celsius la soare il fac sa-si doreasca sa vina mai repede o noua glaciatiune? Evident, se duce intr-un loc care sa-i aminteasca de alte meleaguri unde oamenii se chinuie in arsita, la plus 60 de grade. Mai precis Italia.

Asa ca, pe canicula care a lovit targul Bucurestilor zilele astea, eu m-am dus la un restaurant italienesc, pentru ca e normal ca atunci cand nu mai poti de cald sa vrei sa mananci paste fierbinti, supe aburinde si carne in sosuri oparite. In apararea mea, macar e vorba de un restaurant care e mai ferit de radiatiile solare, fiind situat intr-un subsol de pe Calea Victoriei – Trattoria del Tatoli.
Fiind vorba de o casa veche – practic unul dintre palatele de pe Calea Victoriei, subsolul este mare, incapator, aerisit si construit cu stil. Inauntru, oamenii si-au amenajat o trattoria primitoare si chiar au reusit sa tina kitsch-ul la un minim (display-ul din centrul salii si parca am zarit si niste flori din plastic intr-o vaza). La cealalta extrema – adica la maxim – este muzica, melodiile urland din difuzoare fix in capul clientilor care, ca sa se poata intelege, trebuie sa racneasca si mai abitir. Asa am avut placerea sa iau cina intre miile de decibeli din boxe si zecile de mii de decibeli care emanau dinspre un grup de tinere doamne, care, dupa cum am putut afla fara sa fac cel mai mic efort, discutau cu patos o nunta, precum si faptul ca barbatii in general sunt niste nemernici, iar nu stiu care colega de la birou e o prefacuta. Macar era aer conditionat, asa ca am putut sa ma bucur nestingherit de mancarea fierbinte si sucurile reci.
Dar, dupa atata caldura si politica, trebuie sa recunosc ca nimic nu ma oboseste mai tare decat zgomotul de fond si abia astept sa ma duc in vacanta. Promit sa va informez despre ce am gasit pe unde merg. Dar probabil ca o sa sfarsesc prin a ajunge printr-un desert sau prin cine stie ce meleaguri parjolite de soare, ceea ce nu e deloc greu, avand in vedere ca, daca vrei un strop de racoare, trebuie sa te duci prin Antarctica, unde aud ca e numai bine in perioada asta a anului.
Revenind la Tatoli, e un loc unde te simti bine de cum intri, lucru la care contribuie atitudinea prietenoasa si protectoare a chelnerului, dar si atmosfera placuta. Ce diferenta intre pivnita asta asa frumos amenajata si tristetea de la Excalibur, unde in loc sa-i vad pe cavalerii Mesei Rotunde, am dat da cavalerii tristei figuri…
La Trattoria del Tatoli e mancare italiana fara figuri si fasoane, simpla dar buna. Muschiul de vita cu ceapa si masline, in sos de vin, e fraged si gustos, chiar daca o idee cam picant. Dar garnitura a facut toti banii: spanacul.
Desi prima data cand l-am vazut iar m-am gandit la marinar. Cred ca am facut eu o psihoza, pentru ca nu se poate ca tot ce e legat de marinari sa nu fie bun. Pe de o parte insa e bine, pentru ca realizand reactia pe care am avut-o la spanac in momentul in care l-am asociat cu Popeye Marinarul, mi-am dat seama ca am nevoie de un concediu.
Pana atunci, m-am gandit ca e pacat totusi sa nu gust si nu mi-a parut rau, pentru ca e o placere – tocat marunt-marunt, de parca ar fi facut cu mixerul, cremos, de un verde viu, are un gust excelent, mai ales ca e asezonat cu feliute de usturoi.
Fiind totusi vorba de un restaurant italienesc, bineinteles ca mi-a venit pofta de paste, despre care se stie ca nu ingrasa (mai ales in combinatii cu carne si diverse sosuri) si ca sunt foarte racoritoare, mancarea perfecta pentru o seara fierbinte de vara. Asa ca am ales spaghetti carbonara cu oua, bacon si sos alb, la care am mai cerut si sos gorgonzola, ghidandu-ma dupa vechiul principiu “Daca-i bal, bal sa fie!” Bune pastele, bun si sosul. M-a deranjat doar ca bucatarul probabil isi pusese in cap sa faca economie de gaze, asa ca slaninuta, in loc sa fie bine prajita, era doar incalzita.
M-am gandit ca poate totusi s-o fi grabit omul, drept pentru care am mai cerut niste bacon. Dupa cateva minute mi-a adus chelnerul un bol plin, dar tot neprajita era. M-am resemnat si le-am mancat asa, cu costita calda, care cred ca nici nu simtise ca a trecut prin tigaie.
Dar spaghetele totusi au fost de mare exceptie – de mult nu mai avusesem pofta, asa ca am supracompensat toata perioada in care nu am mancat taietei din astia italieni.
Incerc, de ceva vreme, sa ma obisnuiesc cu faptul ca nevasta-mea pregateste foarte bine paine cu unt si salam, dar, poate reusesc sa o conving, pentru mesele de duminica, sa-mi faca spaghetti. Sau macar niste friptura de vita ca la Tatoli, usor picanta. Apropo de mancaruri condimentate, am fost invitat la o petrecere in gradina la ambasada maghiara, unde mancarea a fost pregatita de prietenii mei de la restaurantul St. George.
Am mancat slaninuta la gratar si gulas, care cred ca nu a topit ceaunul in care a fost facut numai pentru ca era din inox.
Participantii nici nu caraiau, fiind prea ocupati sa faca asa cum se cuvine toate onorurile gulasului, doar nevasta-mea voia sa se duca sa se imprieteneasca cu hidrantul, ca sa-i stinga focul din gura. Fata de gulasul de la ambasada, carnea de vita de la Tatoli de-abia daca era o idee picanta.
Revenind la spaghetti, in momente din astea inteleg de ce e asa bine sa fii macaronar – daca as putea manca in fiecare zi cate un blid de paste, cred ca mi-ar fi tare bine. Atata vreme cat as face ca ei si m-as limita la spaghete. Dar romanul cand scapa la mancare italieneasca rade tot, de la antipasti la minestrone, paste, carnuri si pana la tiramisu. Asa ne-am obisnuit in anii in care nu Basescu carmuia tara. De-atunci ni se trage ca mancam si salata boeuf, si supa de carne, si gratar, si mici, si carnat, si sarmale si Sarah Bernard. In anii aceia, daca prindeai o masa mare, mancai tot pentru ca nu se stia cand mai apucai alta.
Asa cum bunica mea, de exemplu, nu arunca absolut nimic pentru ca toate erau sau puteau fi bune la ceva. Si cred ca din aceleasi motive, de prevedere, noi ne deprinseseram sa mancam tot ca sa nu ramanem nemancati.
E drept ca tinerii din ziua de azi mananca mult mai civilizat decat noi. Insa, dupa cum a spus Maestrul, “Tanarul cunoaste regulile, dar Batranul stie exceptiile”.
Revenind la mancare, mi-au placut spaghetele, mi-a placut si vita si au fost bune si antreurile – bruchete, salamuri italienesti, ciupercute la gratar cu gorgonzola, intr-un sos excelent. Locul chiar ar merita ceva mai multa reclama, pentru ca, desi e pe Calea Victoriei, nu prea e vizibil.
Spre sfarsit, m-am gandit ca de data asta am mancat decent, asa ca mi-am permis si un desert.
Clatitele cu branza dulce si stafide (aduse intr-un vasulet de lut – ca olita nu pot sa-i spun) sunt acoperite de smantana, care le mai raceste un pic, cat sa le poti savura fara sa astepti o jumatate de ora, iar crema de zahar ars e si ea gustoasa. Apropo de crema caramel, parca nu am gasit nicaieri doua la fel – ba e cremoasa, ba e mai tare, are sau n-are crusta crocanta de zahar ars, are sau nu are portocale, are sau n-ar scortisoara. Cred ca retetele variaza, dar de regula rezultatul e bun. Budinca cu fructe de padure e un fel de gris cu lapte si dulceata asa cum mancam la mama acasa.
La Tatoli se mananca bine si e racoare. Si, chiar daca e la subsol, ca si Menuet, la ei nu e niciun fir de praf. Deci merita 3Imre.