La restaurant cu Peter Imre: Gastronomie regeasca la Casa Ardeleneasca
La restaurant cu Peter Imre: Gastronomie regeasca la Casa Ardeleneasca
Nu sunt multe lucruri care ma mai surprind in viata, ceea ce dovedeste ori ca sunt foarte batran, ori ca am vazut prea multe. Dar, ajungand la Casa Ardeleneasca, pana si eu am cascat gura, pentru ca nu mi-as fi imaginat sa existe in Bucuresti un restaurant de o asemenea anvergura, o combinatie atat de armonioasa intre ambianta, servicii si mancare.
Ambianta e data de casa boiereasca veche, cu saloane imense si arcade inalte, unde, odinioara, se organizau petreceri fastuoase pentru elita vremii. Tanara nu voia sa se marite cu groful batran, iar barbatii complotau, hotarandu-i soarta la un trabuc si un pahar de vin vechi. “Soarelele” gemeau de fracuri, mustati si decolteuri, iar eticheta era litera de lege – cine sta in capul mesei, cine in stanga, cine in dreapta, ce se discuta, ce nu se discuta. Stiti ca trei sunt subiectele despre care nu ai voie sa conversezi: sex, religie si politica. Dar daca nu vorbesti despre astea trei, ce mai ramane? O viata plicticoasa.
Vila aceasta cu alura de palat se afla, bineinteles, intr-o zona cu pedigree, o insula reformata intr-o mare de ortodoxism, alaturi de un punct catolic – biserica Sacre Coeur. Inauntru parca e si mai frumoasa decat la exterior – intri mai intai intr-o sala imensa, imbracata in lambriuri de lemn nobil, de un maro inchis, care se asorteaza cu canapelele masive de piele de aceeasi culoare si contrasteaza placut cu nuanta luminoasa a peretilor. Salile de mese sunt mari, aerisite, luminoase si foarte elegante. Mesele sunt solide si gratioase in acelasi timp, iar scaunele comode sunt tapitate cu brocart, ale carui culori si model se regasesc in draperii si in uniforma chelnerilor. Este o atentie pentru detaliu rar intalnita, chiar si in marile restaurante pariziene, o subtilitate pe care sunt mandru sa o regasesc intr-o oaza ardeleneasca. Proprietarul a avut inspiratia de a nu impopotona casa cu aurarii, stucaturi sau cine stie ce alte elemente care s-ar fi potrivit ca nuca-n perete. Parca si simt atmosfera de intrigi, tradare si bunastare, ca in Ardealul dintre cele doua razboaie mondiale. Nu multe s-au schimbat de-atunci: au ramas intrigile si tradarea, doar bunastarea se mai lasa asteptata.
Cum e zicala aia veche? Omul potrivit la locul potrivit – cine putea sa se integreze mai bine in decor decat Iulian, unul dintre proprietari, un adevarat “meserias”. Iulian a urcat toate treptele ierarhice dintr-un restaurant – a inceput ca picolo, a fost apoi chelner, sef de sala si acum a ajuns patron. Va spun ca nu sunt doi in Bucuresti care sa stie meserie mai bine decat el. Un restaurator de clasa, un adevarat gentilom, elegant, discret si agreabil, care te face sa te simti important si bine venit oricand.
Casa-casa, eleganta-eleganta, dar, din pacate, nenorocirile de-abia acum au inceput. Cunoscandu-mi preferinta pentru mancaruri usoare si chiar dietetice, as putea spune, Iulian mi-a zis: “Domnu” Imre, avem un ficat de gasca rece, invelit in untura de gasca, galbena ca aurul, cu ceapa rosie de la Miercurea-Ciuc.” Parca puteam sa spun nu. Asa ca au venit feliile de ficat ca untul, presarate cu putina boia de-ti ia gura foc si incotosmanate in grasimea irezistibila – e exact ce mi-a recomandat doamna Dimulescu pentru a-mi reduce nivelul colesterolului.
Si, ca nu cumva sa rabdam de foame pana la felul principal, pe un platou ne-au mai pus cateva felii de slaninuta cum se face numai in Ardeal, langa Oradea, niste felii razlete de carnati de casa facuti tot cu boiaua care a mai ramas de la ficat – cat sa fie rosii ca focul, sa-ti ia ochii si sa nu poti sa le lasi in farfurie. La nivel de calorii, in primele cinci minute mi-am facut planul pentru urmatoarele doua saptamani si inca nici nu gustasem din bulzul imens din mamaliguta care se taie cu sfoara, bucatele de carne de porc afumata si prajita si carnati de casa. Toata compozitia e acoperita cu un strat sanatos de branza si stropita din belsug cu smantana groasa.
Asta e – o sa ma ingras si mai tare. Ei si? O sa fiu cat Cristi Tabara, pentru ca oricum pe el il iubeste toata lumea si se mai pune bine si cu candidatii la Primarie – indiferent cine iese, el e castigat. Oare daca mananc mult la Casa Ardeleneasca, viitorul primar o sa fie si prietenul meu?
Bulzul asta e o mancare speciala, pentru munte, cand brazii fosnesc, zapada trozneste, te uiti pe geam si pe langa Bistrita se intrezareste in vis doar Castelul lui Dracula, la Pasul Tihuta.
Si atunci mama aduce la masa bulzul aburind, iar la sfarsit cunoscatorii beau zeama acra de varza – asa e bulzul si la Casa Ardeleneasca din Bucuresti.
Daca ii invita aici, Razvan Ungureanu poate face pace chiar si cu ucrainenii, care, dupa ce o sa guste din mancarea ardeleneasca, renunta sa mai sape la Bistroe si ne dau si Insula Serpilor inapoi.
Supa de gaina e o alta opera de arta, facuta strict dupa tipicul ardelenesc: se ia o gaina nu prea grasa care se fierbe in oala timp de trei ore, pana cand zeama devine galbena, cu cerculete mici de grasime, cat sa vindece orice boala de sfarsit de iarna si sa reinvie vigoarea capului casei dupa ce a taiat lemne toata ziua in padurile Harghitei. Supa asta e facuta dintr-o gaina de curte, nu de la Gostat. Ce bine de cocos – nu trebuie sa divorteze sau sa fuga din domiciliul conjugal, ci doar sa astepte ziua de duminica, atunci cand se face supa de gaina. Taieteii sunt si ei facuti in casa – blatul din opt oua se intinde bine, dupa care bucatareasa iscusita taie repede fasii subtiri ca firul de par.
In Ardeal, bucataria e deja gastronomie, unde fiecare ingredient are o importanta capitala si e tratat ca atare – morcovii, de pilda, nu trebuie sa fie nici prea batrani (pentru ca sunt atosi), dar nici prea tineri (pentru ca nu au inca gust si aroma). De asemenea, exista o ordine bine stabilita, un ritual, de la care nu te poti abate cu nici un chip. Pentru supa de gaina, se fierbe mai intai pasarea, dupa care se pun si legumele, iar abia apoi gospodina adauga patrunjelul si telina care fierb repede si au o aroma puternica. La sfarsit, din toata gaina ramane in oala doar pieptul, taiat in bucatele mici, carne alba si frageda.
La Casa Ardeleneasca totul conspira pentru a te face sa te simti regeste: semineul mare din faianta crem, lemnul elegant, culorile stilate. Dar ce valoare are un rege fara o regina? E locul unde neaparat trebuie sa-ti aduci sotia, pentru ca e prea stilat. Cu amantele mai la un motel, la o iarba verde si un parau.
Bucatarul a venit tocmai de la Oradea si mai greu se obisnuieste cu obraznicia regateana, asa ca se razbuna gatind niste mancaruri care umilesc orice si pe oricine.
Obligatoriu daca vii la Casa Ardeleneasca trebuie sa te inarmezi cu Colebil, Triferment si asta numai pentru ca ai venit cu nevasta. Iar mancarea asta magnifica cere si un vin bun. La inceput se vorbea si de o palinca de casa de la Bistrita, asa cum numai prietenul meu Borsan are – asta insemnand 60 de grade de te inrosesti, iti ard urechile si obrajii ca fata mare la primul bal. Imi amintesc de Maria, care, ardeleanca fiind, se duce la primul ei bal si Ianos o intreaba “Tu, Marie, esti fata mare?” La care Maria raspunde “Unii zic ca da, altii ca nu…”
Pastravul a calatorit tocmai de la Tusa (un sat de pe la Prundul Bargaului), dintr-un rau de munte inca nepoluat de binefacerile civilizatiei. Si pe frumusetea asta de peste a reusit bucatarul sa-l faca file, fara nici un oscior, dupa care l-a imbracat intr-o manta de pesmet si l-a mai si gratinat cu cascaval, ca sa fie un pastrav cu adevarat regal. Culcat pe un pat de cartofi, spanac si mult usturoi, era o priveliste cu adevarat impresionanta. Pe langa asta, costitele mele de porc bine prajite si crocante, cu tot cu piureul langa care s-a aciuat si un blid de varza murata, au parut de-a dreptul taranesti. Dar ce deliciu! Si apoi barbat sa fie cel care poate sa manance atat. Minunandu-ma de portiile pantagruelice, mi s-a atras atentia ca nu sunt vreo tratatie speciala, ci exact cantitatea la care trebuie sa se astepte orice client.
Peste 50 de ani despre locul acesta se va vorbi precum vorbim acum despre marile restaurante interbelice, unde se intalnea crema societatii – scriitori, artisti, actori si politicieni.
Am incheiat apoteotic cu un desert cum numai in Ardeal gasesti: Varga Beles – taietei de casa, branza dulce si stafide, totul inchegat intr-un tort, care pluteste pe un sos galben de ou si vanilie si e stropit cu zahar fin. In Ardeal, e de fapt un desert de familie saraca, unde se incropeste ceva dulce din ce se mai afla prin camara, ca si galustele de aur – chiftelute de aluat, cu stafide si nuca, peste care se pune apoi dulceata.
Ce-i drept, n-o sa mai mananc doua saptamani dupa ospatul asta, dar ma voi hrani cu amintiri.
peter.imre@zf.ro
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
București, ce bine că ești! Cum arată un city break în Capitală la recomandarea Anei Rubeli? „Aș începe cu zona Cotroceni, apoi Icoanei-Ioanid, aș continua pe străzile din jurul bulevardului Dacia, apoi spre Armenească și Cartierul Evreiesc”
Cristina Roșca, După Afaceri Premium: București, ce bine că ești!
