La restaurant cu Peter Imre: Excalibur romanesc

Adevarul este ca mie imi plac lucrurile vechi. Cred ca asta se numeste istorie. Imi plac ritualurile, miturile, povestile. Tot atat de adevarat este ca imi plac si lucrurile noi – orice intre 18 si 20 de ani.

Revenind la istorie, am ales pentru saptamana asta un restaurant nu numai istoric, ci de-a dreptul mitic, avand in vedere ca a fost denumit dupa faimoasa sabie a Regelui Arthur. Toate bune si frumoase, dar va avertizez ca aveti sanse ca, inainte sa apucati sa va asezati la vreo masa rotunda, sa va rupeti gatul sau alte parti ale corpului pe scarile intunericite care duc spre restaurant. Cred ca de fapt e o proba, cum erau in turnirurile de prin vechime. Iar dusmanii sigur nu ajung aici – sa mai treaca putin timp si o sa le vedem oasele pe trepte.
Altfel, locul e frumos (din nou, pentru cei care ajung nevatamati acolo) – o pivnita mare, luminata doar de niste veioze ? la torte, cu pereti din caramida si mult lemn, tapetati cu cate un stindard sau un tablou care infatiseaza vreo batalie glorioasa. Ce-i drept, mesele nu sunt rotunde, dar nici nu le-as vedea rostul pentru ca prin Bucuresti nu prea sunt cavaleri.
Eu unul pot sa va spun ca m-am simtit nu ca un nobil cavaler, ci ca ultimul om cand mi s-a comunicat ca, avand in vedere ca “tocmai au deschis”, cel putin jumatate din meniu (care si asa e destul de mititel) nu e disponibil. N-am inteles scuza asta. As mai fi inteles daca nimeream la ei inainte de deschidere, sa nu aiba toate preparatele de pe meniu, dar nici atunci, pentru ca si la Heritage, de pilda, am ajuns inainte sa fie inaugurat locul si aveau absolut tot ce era pe lista. In fine, ca sa iau partea buna a lucrurilor, Excalibur este un restaurant perfect pentru mine, avand in vedere ca nu au nici supe, nici ciorbe, nici deserturi. Desi, ca sa o tin tot pe a mea, mi se pare culmea nedreptatii sa ma momeasca cu un gulas de tabara in paine dupa care sa ma informeze ca de fapt nu au. E ca si cum, dupa ce se da startul, Alonso ar spune “Stati, ca de fapt nu sunt pregatit. Fac doar cateva ture de pista”. Sau ca si cum un fabricant de masini ar da rasol cu primele zece exemplare, ca doar e la inceput, iar fericitii posesori care s-au repezit sa le cumpere ar avea placerea sa se lipeasca de vreun copac.
Dupa care alta minunatie – ma distreaza restaurantele unde imi spun ca nu au limonada. Asta de fapt cred ca e mai degraba vina chelnerilor, pentru ca, la urma urmei, ce nu ai: lamai, apa, zahar sau carafa? Iar colega cand a cerut un fresh de portocale, i s-a adus putin suc completat copios cu apa minerala. Asta e o premiera in Bucuresti, pentru mine cel putin. Cred ca, la curtea regelui Arthur, nefiind clima tropicala, negutatorii de portocale erau rari si le mai vindeau si scump, asa ca regele, ca sa faca economie, punea doua portocale in storcator, dupa care turna si juma de sticla de Borsec. De noi, dacii, era totusi mai bine pentru ca legionarii care erau stationati aici mai primeau pachete de acasa si ne mai aruncau si noua cate o portocala sau o banana. In Highlands, ioc portocale. Macar un mied de am fi putut sa cerem.
Muzica face insa toti banii, pentru ca, pe langa cimpoiul scotian, cantecele de lupta si alte melodii medievale, sunt tot felul de bucati de atmosfera inspirate parca de Guinevere. Ce-i drept, fetele care servesc nu au nimic regesc, iar dupa uniforma gandesc ca or fi fost cameristele reginei. Ele sunt amabile si zambarete, dar nici chiar eu nu ma pot satura cu un zambet stralucitor cand astept mai bine de jumatate de ora pentru un platou cu mancare, asta in conditiile in care eram singuri in restaurant. Daca ar mai fi fost ocupate cateva mese, cred ca mancam la urmatoarea cruciada. Poate ca ramasesera fara materie prima si, avand in vedere ca toate hipermarketurile fusesera devalizate de invadatorii romani, s-au dus tocmai prin munti sa faca rost. Pentru asta, regele Arthur ar fi trebuit sa-i alunge de la curte.
Meniul e foarte simplu – adica sa nu va asteptati la vreo enluminura cu poze colorate. Sunt patru pagini mari si late din care lipsesc jumatate dintre felurile de mancare, dupa cum am mai spus. Macar, avand in vedere ca e asa lipsit de fasoane, puteau sa dea repede print la alta foaie pe care sa scrie “Azi nu avem ciorbe, supe, deserturi, unele preparate si, in general, mai nimic”. Poate o sa fie mai bine pentru urmatorii oaspeti. In cazul in care or sa-si puna bucataria la punct si chiar or sa aiba ce spun ca au, puteti sa va asteptati la Cina Regelui Arthur sau a lui Sir Lancelot, Pentru Milady cu drag (desi asta era din alt roman din cate imi aduc eu aminte), Cina Armurierilor, Ospatul din Ajunul Bataliei si La Masa Regelui.
Desi, avand in vedere ca e un loc al cavalerilor, inseamna ca o categorie de romani sigur nu are ce cauta aici, si anume politicienii. Cetatenii astia ai nostri de la mesele rotunde sunt orice numai cavaleri nu. La noi nu se practica lupta dreapta cu spada, ci datul la gioale. Ma gandeam, oare la noi, in ziua de azi, cine ar putea sa joace rolul regelui Arthur? Presedintele in mod cert nu. El ar putea sa joace rolul magicianului Merlin, dar pentru asta nu stie vraji destule. Aici, pe Dambovita, ne putem astepta cel mult la Ali Baba si cei 40 de parcatori, asfaltatori si borduristi. Cat despre Excalibur, locul era atat de gol cand am venit noi, ca un Lancelot mic freca un computer – baga preturi probabil. Ceea ce a cam taiat vraja atmosferei de curte regala. Pe Mihai il inteleg ca repara masini, dar pe regele Arthur nu l-as vedea softist. In orice caz, judecand dupa vizita mea, avem parte de un rege Arthur romanesc – si aici cuvantul “romanesc” are o conotatie cat se poate de peiorativa.
Remarcati probabil ca aproape s-a terminat articolul si n-am suflat o vorba despre mancare. Asta nu ca as fi mai vorbaret decat de obicei, ci pentru ca mancarea tot nu venise. La saracia care e acolo, numai cina cavalerilor nu-ti vine in minte, ci cel mult prohodul lui Lenin. Asta ca sa nu-mi mai amintesc ca atunci cand am intrat la toaleta sa ma spal pe maini, automat a cazut capacul de la ventilator. Bine ca nu m-a accidentat, ca ii ceream lui Sarbu costul ingrijirilor medicale.
Cu ciubuc cu tot. Cum era si bancul – doctorul, in halat alb, se plimba prin saloane. Da de un pacient mai batran si il intreaba: “Domnule, tu mi-ai pus milionul asta in buzunar?” “Nu, domnu’ doctor”, raspunde mosneagul. La care doctorul zice: “Da’ de ce nu?”
In starea actuala de lucruri, la Excalibur trebuie sa veniti numai dupa ce ati mancat acasa, pentru ca numai foamea de-a doua poate sa vina cu aceeasi viteza cu care ajunge mancarea la mesele de lemn bine geluit.
In sfarsit, si-a facut aparitia Mega Vegetariana, un platou cu tot felul de legume pane (ciuperci, conopida, morcovi), care mie mi s-au parut bune, dar, ca sa fiu sincer, in halul in care ma aflam orice mi s-ar fi parut delicios. Pe langa paneurile astea mai sedea si un mar feliat, plus o banana pe jumatate despuiata.
Preferatul Regelui Arthur a constat din niste ceafa, muschi de porc, vreo doua coaste si cartofi prajiti. Chelnerita ne-a informat ca la Excalibur se incurajeaza mancatul fara tacamuri, dar s-a indurat totusi si ne-a adus cutite cu care sa mai taiem din carne. Nu ca ar mai fi contat, pentru ca eram atat de hamesiti incat un pas mai aveam pana la o stare de Neanderthal si maniere asijderea. Mai asteptam putin si, in loc sa mananc cu mana, o sugrumam pe chelnerita cu mana. Dupa care, ma spalam in bolul care ni s-a indicat ca e special pentru igiena mainilor.
A mai venit si un cotlet de porc cam tare, tot pe cartofi prajiti, alaturi de un bol cu sos de prune in care se pusese si scortisoara din belsug. Pe langa asta, ne-au dat si niste paharele de lemn cu sos de vin, usturoi si maioneza. A, si niste paine, dupa ce venise mancarea, care, in simplitatea ei, a fost totusi buna.
Bietii de ei, sunt nevolnici rau de tot. De ce or mai fi deschis restaurantul daca nu sunt gata?
In schimb, bolul in care sa ne spalam a fost impecabil. Bine ca nu ne-au adus un lighean pentru trei persoane in care sa ne spalam laolalta pe maini. Desi, de fapt, nici la curtea Regelui Arthur nu era altfel – aveau un cazanoi in care se spalau cu totii, de unde solidaritatea si unitatea echipei.
Noi le dam 2Imre de incurajare si pentru muzica. Daca lumineaza scarile, pun oglinda la baie, gatesc toate mancarurile de pe meniu si vin cu mancarea inainte sa ne dam ultima suflare de foame, chiar au o sansa.

Gastronomie /La restaurant cu Peter Imre