La restaurant cu Peter Imre - Escu, restaurantul mancarurilor de casa

Incepe vara, s-au mai terminat inundatiile, iar gripa aviara zburataceste catre vecinii din vest. Acum e momentul sa remaniem: sa inlocuim un Escu cu alt Escu.

Eu l-as pune pe Vladescu la Cultura si pe Iorgulescu la Finante, pentru ca e un guvern intersanjabil. Si pe Nicolaescu l-as propune la Invatamant – sunt convins ca ar reusi imediat sa puna o taxa suplimentara pentru producatorii de ghiozdane.

La Finante s-ar canta arii, iar la Cultura in sfarsit cineva ar numara scaunele si statuile din oras. Oricum, ar fi mult mai distractiv si, poate, mai eficient decat in prezent.

Ca veni vorba de Escu, tot treceam prin piata Lahovari pe langa un restaurant care mie, de la o oarecare departare, mi se parea ca se numeste La Esca. Si ma gandeam ca poate, brava stirista si-a mai gasit un domeniu de activitate. Abia apoi mi-am dat seama ca e, de fapt, un Escu generic. Mai precis, La Escu.

Chestia asta cu Escu este o idee foarte buna, pentru ca, garantat, majoritatea trecatorilor or sa se regaseasca in denumire si or sa prinda curaj sa calce pragul restaurantului.

In orice caz, dintre toti romanii, cred ca numai Razvan Ungureanu (istoricul, nu ministrul de externe – sunt aceeasi persoana, numai cu un comportament cu totul si cu totul diferit) ar putea sa explice etimologia sufixului -escu.

Oricum, astea patru litere definesc ceea ce politicienii incearca sa faca de vreo 16 ani, fara prea mare succes: clasa de mijloc. Eu cred ca n-au folosit mijloacele potrivite – daca guvernul si oamenii politici ar trata clasa de mijloc asa cum e ea tratata la Escu, cu respect si calitate excelenta, ar fi foarte bine. Pentru ca La Escu e chiar un loc elegant, unde tot bucuresteanul poate sa vina sa manance foarte bine, inconjurat de o atmosfera placuta si chelneri amabili, unde mai pui ca nici nu da faliment dupa o masa.

La Escu e adevarata atmosfera de casa – mobilier simplu de lemn, cu mese si scaune confortabile si dulapuri de genul acelora in care isi tineau si bunicii nostri vesela. E un loc foarte primitor, amenajat intr-o casuta de colt, nas in nas cu Teatrul Tandarica.

Va recomand sa va alegeti una dintre mesele de langa geamurile imense, pentru ca, in timp ce mai sorbiti o lingura de ciorba acra si fierbinte, e placut sa va uitati la oamenii care trec mai mult sau mai putin grabiti prin Piata Lahovari, una dintre putinele zone care mai amintesc de vremuri mai bune in orasul asta poluat, murdar si chinuit.

Imi place foarte mult si modul in care au decorat peretii – din loc in loc sunt sparti artistic ca sa dezvaluie caramida originala de dedesubt si mai sunt si presarati cu pete la fel de artistice de vopsea mai inchisa sau mai deschisa la culoare. Efectul general ar fi putut fi o catastrofa, dar e exact opusul, ceea ce arata ca proprietarii au avut cap si au cheltuit niste bani cu un decorator de interioare. Altii nu stiu cum sa mai ascunda caramizile cu tot felul de tapete fanteziste din Spania – pentru a mia oara ajungem la concluzia ca simplitatea e cel mai de efect lucru, dar si cel mai greu de facut.

La fel si cu mancarea – o ciorba e, aparent, un lucru simplu. Dar ce greu e si ce bucatar inspirat trebuie sa fii ca sa ii dai omului o farfurie cu bors pe care sa nu-l uite multa vreme.

Asa mi s-a intamplat cu ciorba de afumatura de la Escu – alaturi de ciorba de fasole de la Waterloo este o adevarata campioana mondiala. Zeama acrita cu bors de casa, legumele proaspete si bine fierte si, mai ales, coastele de porc dezosate – stiti carnea aia de porc pe care o fierbi atata de se desprinde de pe os si apoi e moale si bine afumata. Cam asta am mancat eu la Escu, adica o farfurie excelenta de ciorba cu chifle cu seminte, facute in casa, cu smantana si cu un ardei iute de-ti dau lacrimile.

Dar, ca sa fiu sincer, povestea incepuse bine de la antreu, cand am primit o super salata de vinete, facuta ca pe vremuri, cand legumele se coceau afara in curte si fumul intra ca ingredient natural, dandu-le un gust aparte, dupa care erau amestecate cu rondele foarte fine de ceapa. Nu inteleg de ce nu ne agitam sa omologam salata de vinete in Uniunea Europeana pentru ca, pe de o parte nu prea avem sanse cu palinca, avand in vedere vecinii si, pe de cealalta parte, sigur nimeni in Europa nu mai face vinete in forma asta. Iar zacusca e cel putin la fel de buna, din vinete si ardei gras, dulce-acrisoara si rosie ca focul. Cred ca a fost scoasa din camara gospodinei din Ardeal, care a facut-o pentru nepotii ei, dar proprietarii de la Escu au reusit sa o convinga sa le dea cateva borcane.

La Escu este un bistro romanesc autentic, asa cum ar trebui sa fie cate unul la fiecare colt de strada – un birt primitor, cu mancare buna, unde sa se ingramadeasca lumea la pranz.

Dupa ciorba care vindeca orice boala, reala sau inchipuita, am recidivat cu niste pulpe de pui – am prins curaj cand am vazut ca, dupa o saptamana, nu mi-au crescut nici nasul, nici urechile si nici n-am inceput sa cotcodacesc prin casa. Ca sa fiu sincer, cred ca as infrunta mai multe pericole ca sa mai mananc din puiul Escu – pulpele sunt dezosate si apoi trase la tigaie de se rumenesc exact atat cat trebuie, dupa care ajung la masa intr-un sos de soia caramelizat din care am dat gata si ultima picatura. Si, ca sa mearga cu carnea de pui, o salata de varza alba bine frecata cu sare, ulei si un praf de piper.

Excelenta si tigaia picanta, chiar daca fotograful isi tot tampona delicat ochii inlacrimati de atata ardei iute. Iar cine e amator de carne de vita, sa incerce neaparat muschiul in sos de vin, care, cu o gramajoara de cartofi piure e exact ce-ti trebuie ca sa-ti amintesti ca viata merita traita. Nu m-am putut abtine si am gustat si dintr-o mancarica de mazare, asa cum e facuta ea acasa, cu sos de rosii, cu ardei si cu putina ceapa.

Cui ii e dor de gusturile copilariei, la Escu trebuie sa ajunga. Ma rog, acum depinde prin ce ani au fost copii, ca daca e vorba de ””86-””88, nu cred ca le face placere sa-si aduca aminte de gustul salamului cu soia prajit in tigaie. Dar pentru cine a apucat o perioada mai dulce, cand bunica facea pulpe de pui la ceaun cu mujdei, Escu o sa trezeasca amintiri placute.

In conditiile astea, eu chiar nu inteleg cum de cineva mai merge la fast-food-ul din zona ASE-ului, in loc sa vina aici, unde preturile sunt cel putin la fel de atractive ca si calitatea mancarii. Plus ca e placut sa rasfoiesti un meniu unde nu dai de denumiri strainesti si sofisticareli – doar mancare neaosa romaneasca, facuta ca la mama acasa. E simplu si bun, ceea ce ar trebui sa fie un model pentru orice guvern: lucrurile nu trebuie complicate, ci e nevoie de lucruri simple, executate cu multa disciplina.

Deja m-am hotarat ca o sa petrec cateva dupa-amiezi sa invat cum sa fac pulpe de pui dezosate in sos de soia si salata de vinete si ciorba cu afumatura exact ca la Escu, pentru ca, daca totusi se intampla, sa-mi primesc iubita cum se cuvine si sa n-o las niciodata sa gateasca.

Escu e restaurantul oamenilor normali, cu bun-simt (daca mai exista asa ceva), care sunt serviti de chelneri normali. Daca mergi la Escu, faci o baie de normalitate. Ceea ce e placut si rar, pentru ca suntem campioni mondiali la fite, de nu ni le opereaza nici un chirurg plastician din cap. Oare de ce vrea sa fie toata lumea vedeta? In loc sa vrei sa te vada mama la televizor pe postura de cantareata fara voce, mai bine scrie-i o scrisoare si pune-i o poza. Apropo de vedete, tin minte ca, la un moment dat, pe strada, una dintre “staruri” incepe sa strige dupa politie. Vine repede agentul de serviciu si o intreaba ce s-a intamplat. “Uite, vedeti, acolo de la etajul 2 mi-au aruncat in cap cutia asta!”. Militianul zice “Si ce era inauntru”? “Nimic”, raspunde vedeta. La care el de colo “Asta stiu. Va intrebam in cutie ce era…”

In fine, revenind la mancarurile noastre, la desert n-am avut mare noroc pentru ca si tortul de ciocolata si vanilie, si cel cu fructe de padure si prajitura casei se terminasera de mult. Dar ne-am multumit cu o portie de clatite ca la carte, cu gem de visine piscator si cu doi papanasi sanatosi, cu gem, multa smantana si bucatele de grapefruit. Ii transmit pe aceasta cale tanarului care face ocolul restaurantelor din Bucuresti cautand cei mai buni papanasi sa treaca si pe la Escu. O sa ia si la pachet. peter.imre@zf.ro

Gastronomie