La restaurant cu Peter Imre: Dupa nunta, La Dolce Vita
La restaurant cu Peter Imre: Dupa nunta, La Dolce Vita
Am scris multe articole in care laudam bunul-gust al restauratorilor care reusesc sa creeze oaze culinare in vechile vile ale Bucurestilor. Astazi am de gand sa ma extaziez in fata altei vile, mai precis a unei parti din ea: subsolul, cea mai ingrata si mai dificil de amenajat parte a unei constructii.
Cred ca pot sa numar pe degetele de la o mana restaurantele sau cramele sau carciumile ai caror proprietari au avut curajul sa le plaseze intr-un subsol sau demisol sau pivnita sau cum s-o mai numi. Ca sa faci dintr-un demisol un restaurant elegant cu marmura, lumina placuta, un bun-gust desavarsit si o eleganta asa cum vezi numai prin cluburile veritabile din Occident, iti trebuie multa imaginatie si fonduri bine investite.
Asa ceva, din fericire, s-a intamplat la La Dolce Vita, un restaurant italian autentic, unde de cum intri esti intampinat de glasuri latine dulci ca mierea, care picura din boxe, si de postere vechi ale unor filme legenda – Vacanta la Roma sau, bineinteles, La Dolce Vita. Mesele elegante sunt acoperite cu damasc alb, iar meniul e impodobit tot cu secvente din capodopera lui Fellini. Chelnerii, pe langa specializarea in domeniu, cred ca au fost si la scoala de maniere, pentru ca sunt extrem de politicosi, prevenitori, amabili si bine-dispusi, gata oricand sa recomande cele mai bune paste sau antreuri.
Dar, nu e asa, cand totul e frumos, cand te uiti incantat de jur-imprejur si te gandesti ca in sfarsit ai gasit un loc perfect, trebuie sa apara ceva care sa te scuture din iluzia asta – la La Dolce Vita, acel ceva este o lada frigorifica (ba chiar doua), care strica sofisticarea peisajului. Sigur, eu inteleg ca si racoritoarele trebuie sa aiba un loc al lor unde sa sada la rece si ca prajiturile de casa trebuie expuse si puse cat mai bine in valoare, dar parca se poate gasi o solutie mai eleganta sau mai discreta decat ditamai frigiderul branduit. Mie cel putin, in toate preumblarile mele prin restaurantele elegante ale acestei lumi, nu mi s-a intamplat sa dau de vitrine frigorifice. Inca ceva care nu prea mi-a picat bine a fost tiparitura de pe prima pagina a meniului, unde scrie: “Conducerea clubului va doreste pofta buna”. In primul rand, locul are un proprietar care sigur are un nume. Si cred ca ar fi fost mai elegant sa se recomande, decat sa tranteasca in limba de lemn “conducerea”. Cat despre club, e totusi un restaurant, pentru ca, dupa cum s-a vazut, cluburile nu sunt pentru romani, care vor sa-si invite neamurile, familia, prietenii si pe cine mai apuca. Clubul, ca loc de intalnire restrans pe baza de afinitati si apartenente, nu e pentru tara noastra, unde totul se stie si e la comun.
Deja m-am obisnuit insa cu realitatea si am invatat ca, indiferent cat de minunat e un lucru, trebuie sa apara ceva sa-l strice, mai mult sau mai putin. De pilda, acum sunt tare emotionat pentru ca e primul articol pe care il scriu intr-o noua postura, o situatie in care n-am mai fost. De asta m-a si obosit tot evenimentul – a fost foarte emotionant. A trebuit sa-l intreb pe tata-socru sa-mi spuna cum se poarta barbatii in momente din astea, ca el stie. Mie mi-a placut la nunta la mine, dar apoi m-am gandit ca, dupa o petrecere asa de austera, unde cica nu s-au dat nici macar sarmale, dupa cum zice o parte din presa, as fi poftit la ceva costita sau ceva de genul asta, insa la La Dolce Vita n-am avut parte decat de italienisme. Revenind la sarmale si la ceea ce vrea sa treaca drept presa, as vrea sa ne intelegem: asta nu e presa.
E exact ca in povestioara pe care cred ca am mai spus-o, dar care se potriveste perfect cu situatia, asa ca-mi veti ierta repetitia. O starleta de moravuri usoare, cu o ascensiune bazata mai mult pe glandele mamare decat pe vreun dram de talent real, ajunge sa joace intr-o piesa cu un mare actor, una dintre legendele scenei. La un moment dat, la repetitii, starleta il vede pe venerabilul actor si il saluta: “Buna ziua, colega!”. La care artistul se intoarce mirat si o intreaba: “Dar ce, am fost si eu curva?” Numai daca unei persoane i se permite sa isi expuna propozitiile chinuite intr-o publicatie, asta nu inseamna ca e jurnalista. Mai ales daca frustrarile dansei se materializeaza sub forma unui articol in care se vorbeste despre sarmale sau lipsa lor.
De fapt, nici nu cred ca are rost sa mai tratez problema, pentru ca orice as fi facut, chiar daca nunta ar fi fost la Versailles, ar fi cantat Placido Domingo si oaspetii s-ar fi impiedicat de mormane de sarmale, pseudoscribii la ziar tot n-ar fi fost multumiti. De altfel, nici nu-mi propun sa multumesc aceasta categorie de fiinte. E ca si cu politistii, care orice ar face, indiferent de cat de bine isi fac treaba, tot sunt catalogati drept prosti. E o stare sociala asumata. La un moment dat, se spune ca ministrul de interne se saturase de imaginea execrabila a fortelor de ordine, asa ca a lansat un super program de instruire. Asa au invatat politistii nostri lupte martiale, trei limbi straine, strategie, diplomatie etc. Si, ca sa rupa complet gura targului, au mai invatat si sa mearga pe apa. Dupa ce s-a terminat instructajul, ca sa le arate oamenilor ce stie politia, au facut o demonstratie, la finalul careia detasamentele de oameni ai legii au marsaluit peste Dambovita. Asa o defilare nu se mai vazuse. Intre timp, doi mosi stateau pe margine si comentau: “Uite, ma, ce prosti sunt. Nici macar nu stiu sa inoate”. Cam asa si cu nunta mea – pentru acea parte din presa oricum n-ar fi fost bine.
In schimb, trebuie sa recunosc ca eu si cu nevasta-mea ne-am simtit excelent la nunta noastra – in saracia noastra ne-a fost chiar foarte bine, pentru ca am fost inconjurati de oameni buni si de dragostea lor. Sigur, la dolce vita de-abia acum incepe, asa ca am venit sa vad cum e la La Dolce Vita, sa iau notite pentru acasa. Asa am constatat ca la dolce vita inseamna eleganta, bun-gust, simplitate, calm si suficienta varietate cat sa nu te plictisesti.
In primul rand, am gustat din inimi de telina verde umplute cu crema de gorgonzola – ceva mai sanatos si mai gustos nici ca-mi pot inchipui in materie de antreuri. Tulpinile de telina crocante, parfumate si zemoase sunt acoperite de straturi groase de branza usor piscacioasa si combinatia e irezistibila. Nu la fel de irezistibila la prima vedere e alaturarea dintre friptura rece de vita si crema de ton cu capere, dar, daca aveti curajul sa incercati, n-o sa aveti nimic de comentat: feliile subtiri si rotunde de vita au un gust minunat, care chiar merge cu aroma tonului. Eu aveam pofta de ceva hranitor, asa ca am ales o supa clara de vacuta, in care, dupa gustul tare, fiersesera vreme indelungata si carnea si oasele (acestea din urma sigur au facut ulterior un osso bucco de mare clasa). In zeama asta clara sunt mai multi fortifianti decat poate sa aiba nevoie vreun proaspat casatorit. Pe deasupra, bucatarul a batut si mai multe zdrente de ou in supa, iar chelnerul abil a presarat piper proaspat peste toata licoarea. Zeama asta drege orice mahmureala – buna treaba. La La Dolce Vita e o mancare asa de buna ca imbuneaza si pe cel mai lipsit de constiinta jurnalist.
M-am simtit foarte bine la masa alba, in incaperea alba, pardosita cu marmura alba. Poate suna ca o camera de spital, dar va asigur ca nu e cazul – tot albul asta emana o lumina calda si prietenoasa, asa ca nu-ti ramane decat sa savurezi mancarea si sa admiri afisele cu Sophia Loren si Marcello Mastroiani. In momente ca cele pe care le-am petrecut eu la La Dolce Vita iti dai seama ca, totusi, viata e frumoasa. Primim atatea lucruri minunate de la Dumnezeu si, cumva, reusim sa ne lasam influentati de cele cateva mici neplaceri inerente. Dar poate ca nu ne-am da seama de cat de minunata e viata daca n-am mai avea parte si de necazuri din cand in cand. Eu nici nu cred ca e vorba de lucruri rele sau bune, ci numai de perceptia noastra asupra evenimentelor.
Iar perceptia mea asupra mancarii de la La Dolce Vita a fost nemaipomenita. Ca la orice restaurant italienesc, pastele sunt la loc de cinste. Motiv pentru care m-am inscris la tagliatelle facute cu carne de carnati italienesti de casa, cu sunculita, cu un sos alb din smantana si putin usturoi, peste care eu am presarat si cateva lingurite de parmezan. Un deliciu de zile mari. Cu bucurie am descoperit ca si italienii au carnatii lor, care, la La Dolce Vita, pe langa paste mai sunt folositi si intr-una dintre combinatiile mele favorite – cu fasole, bineinteles. Carnat din carne de vita proaspata, bine fript, peste o farfurie cu boabe de fasole atat de mari, incat daca nu erau asa albe le confundam cu nucile. Si sosul facut din rosii proaspete e asezonat cu rozmarin din belsug. Festin, ce mai! Daca veneam aici inainte de nunta, ii puneam sa faca fasole cu carnati. Asa, a trebuit sa mancam saraciile noastre.
Sa recapitulam cum e La Dolce Vita: e cand iti tii nevasta in brate…. Nu, scuze – revin: e un loc cu afise minunate care emana romantism, cu muzica italieneasca imbietoare, cu doi chelneri (o ea si un el) veseli si bine pregatiti, si cu mancare foarte buna. La Dolce Vita e compusa dintr-un strop de romantism din trecut, o portie zdravana de fericire din prezent, bine presarate cu incredere in viitor. In mod cert, proprietarul stie ca are un restaurant foarte bun, pentru ca nu se oboseste sa-si faca niciun fel de reclama – locul nu are vreo firma, e aproape ca o casa conspirativa, unde vin doar initiatii.
Dar sa nu uitam desertul, pentru ca a fost cel putin la fel de bun ca si restul mesei. Tarta cu dulceata e exact ca prajiturile pe care le facea bunica mea – aluat crocant si dulce, acoperit cu dulceata facuta in casa, peste care se pun si fasii de aluat impletit. Tiramisu e bine insiropat si oamenii nu se zgarcesc la crema. Iar bun?t, un desert despre care mi s-a spus ca vine tocmai din Piemont, are biscuiti, crema caramel si un sos caramelizat foarte bun.
Cat despre viata mea, seamana tare mult cu restaurantul La Dolce Vita si sper sa va molipsiti si voi. Chiar daca nu pot sa va invit pe toti la mine acasa, va recomand sa mergeti la La Dolce Vita, sa mancati paste cu Marcello alaturi, chiar daca e numai pe afis.
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția