La restaurant cu Peter Imre - De la Burebista la Traian

Cand m-am trezit de dimineata si m-am uitat pe geam, era o zi asa frumoasa ca era pacat sa te dai jos din pat. Dar simtul datoriei, cuplat cu lipsa acuta de finantare m-au facut sa ma smulg din casa si sa ma indrept catre locul de munca. M-a mai inveselit gandul ca era ziua in care urma sa merg la restaurant.

Pe de alta parte, buimacit de primavara asta subita, nici nu stiam incotro sa ma indrept. Am cugetat ce am cugetat pana am ajuns la concluzia ca, neschimbandu-se nimic in statutul meu sentimental, urma sa am iar parte de un tÃ?te-Ë-tÃ?te cu fotograful, asa ca m-am hotarat sa evit orice loc care ar fi putut avea ceva de-a face cu romantism si siropuri. Prin urmare, am ales un restaurant cat se poate de barbatesc – ca totusi, neamul asta mai are si lucruri barbatesti. Chiar daca e condus de nevastuici si cativa mistreti, poporul roman mai are si ursi adevarati. Iar eu m-am dus la Burebista Vanatoresc ca sa gasesc ursul mare si puternic din munti. Restaurantul e chiar in centrul Bucurestilor, in coasta americanilor, cat sa le faca in ciuda. Poate ca daca ar intra mai des la Burebista si ar vedea trofeele falnice si ce-a mai ramas din spiritul neaplecat al romanilor, puscasii marini nu s-ar mai da cu “gipanul” pe strazile Capitalei. Locul e o crama – dar ce crama! Peretii sunt din piatra adusa din Muntii Hategului, mesele din lemn masiv, iar jilturile – din stejarul ancestral (numai cand te asezi pe ele te si simti getodac). Jilturile astea mi-au adus aminte de Parlament – aici un mistret, colo un ditamai fotoliul, mai incolo o bucatarie. Dar la Burebista n-am vazut pe perete niciun sarpe impaiat.

De cum intri, mistretul se uita la tine chioras ca sa vada daca ai sau nu mustata, pentru ca tot spera ca intr-o buna zi sa-si ia si el revansa. Ce-o zice – “M-a lovit la Balc mustaciosul, dar daca vine aici nici eu nu-l iert”. In rest, pe pereti si prin diverse colturi ale restaurantului cred ca se afla exemplare din toata fauna Romaniei: iepuri, ursi, rasi, vulpi, mistreti, cerbi. La un moment dat, stateam sub o pereche de coarne si, in disperarea mea, ma gandeam: “Macar de as fi incornorat , pentru ca asta ar insemna ca am femeie”. Mi-a zis mie Tiriac Senior: “Mai bine sa ai 10% dintr-o afacere buna decat 100% dintr-una proasta”. El stie, ca se pricepe. Dovada statea capul mistretului de la intrare.

La Burebista, chiar iti vine sa-ti pui o cusma mitoasa si sa iti amintesti de vremurile bune ale neamului, cand lumea era mai simpla si totul mergea mai bine. Saracul Burebista, cred ca s-ar rasuci in mormant daca ar vedea cum s-au degradat tara si poporul. Dar cred ca fondul geto-dacic era bun – astia din Vest (incepand cu romanii) l-au stricat, venind cu slabiciuni si muierisme. Dacul se ducea in padure, prindea cerbul si facea o pastrama adevarata. Iar cerbul cadea cu demnitate, pentru ca stia ca a fost rapus de un adversar puternic.

Pastrama de cerb de la Burebista e excelenta, probabil la fel de buna ca si cea facuta de daci – carne rosie si sanatoasa, putin mai aspra decat domesticismele astea palide, gustoasa si bine afumata. Rulada de mistret nu se lasa nici ea mai prejos – e o salbaticie de inceput de ospat dacic. Si, pentru ca tara are de toate, din rau l-au prins pe stiuca si din icrele lui au facut o crema asa de delicioasa incat doar cu pastrama de cerb, cu mistretul si cu stiuca eram deja satul si fericit.

Si mai fericit am fost cand a inceput sa cante taraful – chiar daca erau melodii de inima albastra, asa cu foc le cantau ca m-au uns pe suflet. Clarinetistul era aproape la fel de virtuoz ca Miruna la flaut. Sa nu uitam nici de tambal, la care neamul asta e de neintrecut. Daca Mozart ar trai astazi, numai la tambal ar canta.

Ca sa ma simt si eu mai barbat, mi-am comandat o portie de tocanita de urs, cu multe bucatele de ciuperci si ceapa si un sos fara pereche. Si asa m-am simtit cuprins de o forta ca toata saptamana n-am mai stiut ce sa fac cu atata putere. Nici nu-mi dau seama ce s-ar fi intamplat daca as fi comandat laba de urs – o delicatesa revigoranta, pentru sase persoane, care insa trebuie comandata de dimineata, avand in vedere procesul complicat de pregatire.

Totusi, desi fac apologia mancarurilor de la Burebista, nu sunt neaparat un adept al vanatorii. Insa tin sa va spun ca una e macelul si alta e vanatoarea, cu care se indeletniceste omul din mosi-stramosi. Asa cum spune Profetul, “O, daca ati putea trai din aroma pamantului si, asemenea plantelor, sa va indestulati cu lumina! Dar, daca trebuie sa ucideti pentru a manca si sa furati mieilor si iezilor laptele de la mamele lor pentru a va potoli setea, atunci faceti din acestea un act de sfintenie”. Sa nu uitam ca, daca dacii nu vanau pentru noi, astazi n-am mai manca somon fume si creveti Black Tiger. Nu m-am putut abtine insa sa nu-mi fie mila de caprioara care a ajuns la mine in farfurie sub forma de file cu sos de pere Williams. Mi s-a pus un nod in gat cand mi-am amintit de Bambi, dar mi-am revenit cand am gustat si am vazut ce buna e. Probabil ca bucatarul de la Burebista e prieten cu Nelu de la Zalau – asta chiar stie cum sa gateasca bine carnea de caprioara. Si m-am mai consolat cu gandul ca mai bine sa ajunga caprioara la mine in farfurie decat sa fie sfasiata de vreo fiara. Eu macar am spus o rugaciune pentru ea.

Si am mai spus o rugaciune si pentru neamul romanesc, peste care vin tot felul de inventii si nascociri, care mai de care mai abracadabrante. De exemplu, pana si rasul de pe perete a ramas cu zambetul inghetat pe buze cand a aflat de pachetul de legi care vor reforma sanatatea. Ultimul care a reusit sa reformeze sanatatea neamului a fost Stefan – restul doar au nenorocit-o. E drept ca, pe vremea lui Stefan nu erau toate multinationalele cu tigarile lor care sa nenoroceasca neamul. Daca Nicolaescu ar fi fost in guvernul lui Burebista si venea cu asemenea aberatii, ar fi fost aruncat la fiarele padurii, de mancam astazi mistret hranit cu Nicolaesti.

Inapoi la mancare, chiar daca nu va simtiti in stare sa devorati o laba de urs, incercati macar terina de caprioara si iepure, iepurele tracic sau fazanul fript cu sos de coacaze, care cred ca au fost culese tot de pe langa Sarmizegetusa, pentru ca erau mai mari si sosul mai cremos. Iar la sarmalele cu mamaliguta ce poate merge mai bine decat o Feteasca Neagra Princiar din domeniile Tohani? Si parca toate sunt si mai bune cand iti sunt aduse de cate o Aia sau Andrada, cu zambetul pe buze si pieptul plin de bucurie ca suntem oaspetii lor. Atata bucurie era in pieptul domnisoarei care ne-a servit ca mai avea putin si pleznea si ma lovea cu nasturii in ochi.

Din fericire (sau nefericire), nimic nu a pleznit si am ajuns cu bine pana la desert, unde am un titlu de conferit – la Burebista se gasesc Papanasii Anului: aluat bine copt, dar moale si cu exteriorul crocant, cu dulceata de cirese amare si o smantana groasa. De ce nu inregistram si noi papanasii la OSIM-ul ala european unde toata lumea isi inregistreaza cate ceva? Macar cu atat sa ne alegem. Tot la desert am mai incercat si tortul vanatorului, un munte de ciocolata peste care s-a mai turnat si mai multa ciocolata. Recomandat numai celor care au nevoie de o doza masiva de dulce.

Eu aveam nevoie, pentru ca traisem cu iluzia ca macar fotograful imi va ramane fidel, dar, dupa cum se uita la pieptul frematand de simtire al dacoaicei, am realizat ca l-am pierdut si pe el. Deci saptamana viitoare imi fac singur poze.

Ca sa inchei pe o nota optimista, daca ne luam dupa ce se mananca la Burebista, se vede ca prosperam. Eu am urmat disciplinat indemnul prezidential si, macar pentru o seara, am trait bine la Burebista.

peter.imre@zf.ro

Str. Batistei nr.14. Rezervari la: 021/211.89.29

Gastronomie