La restaurant cu Peter Imre: Chocolat in buricul targului

Dupa cum am marturisit saptamana trecuta, am cazut in patima dulciurilor si, la varsta mea, am devenit robul prajiturilor, al torturilor si al placintelor. Asa se face ca, atunci cand am auzit de Chocolat, m-am si repezit sa scriu despre ei, chiar daca, in loc de un bol de supa si o friptura, urma sa primesc dulce la antreu, dulce la primul fel, inca ceva dulce la felul doi si, in final, ceva si mai dulce la desert.
Am ajuns la Chocolat intr-o seara friguroasa si ploioasa de septembrie, cand deja incepusem sa ma deprim usor la gandul gerului care ne paste, dar, cum am intrat in bistroul mititel si bine luminat, m-a intampinat o masa incarcata cu prajituri, foetaje si tot felul de paineturi, ceea ce m-a binedispus imediat. Locul gemea de lume, dar, cu toate astea, chelneritele subtirele zburdau foarte in largul lor printre mese. Nu mica mi-a fost mirarea cand am vazut o ceata de fete in rochii lungi cu volane rosii, care au inceput sa se zbantuie in ritmuri de French cancan. Dupa care un tanar si o blonda silfida au declamat cateva cuplete umoristice, iar apoi au dansat step pe melodiile de pe la 1930. Si asta inainte sa apuc sa ma dezmeticesc si sa comand ceva de mancare.
Am aflat apoi ca nimerisem chiar in toiul unui eveniment care marca Zilele Bucurestilor si tinerii cu pricina erau actori care, inainte sa ne loveasca potopul francofon, incercau sa ne reaminteasca de zilele bune ale targului. Ceea ce le-a si reusit, avand in vedere patosul cu care declamau sau se roteau cantand despre Bibicul. Si toate astea la cativa pasi departare de unul dintre simbolurile Bucurestiului interbelic, Caru’ cu Bere, care s-a si redeschis intre timp.
Dupa ce am aplaudat pana m-au durut mainile, simtindu-ma bucurestean get-beget si mandru de asta, m-am pus pe comandat mancare specific frantuzeasca. Pentru ca Chocolat, in pofida numelui, nu va asteapta doar cu moelleux au chocolat, ci si cu supa de ceapa, tartine, branzeturi, salate si fripturi. Cine ajunge la Chocolat intelege in sfarsit de ce toata lumea mentioneaza si regreta Micul Paris, pentru ca locul e bucatica rupta din acele vremuri: atmosfera calda, foarte relaxata, cu multi oameni zambitori, care apreciaza asa cum trebuie mancarea si ambianta. Serviciul e foarte rapid, chiar si cand n-ai loc sa arunci un ac printre mese, iar mancarea – de nota 10. Asta pentru cine reuseste sa comande si mancare, inainte de a sucomba minunilor de prajituri pe care le poti admira in ditamai vitrina.
Asa ca sfatul meu este ca, atunci cand intrati, sa priviti numai si numai spre stanga, ca sa scapati de ispita si sa va indreptati glont spre una dintre mesele simple, dar elegante, din lemn negeluit, care se asorteaza cu scaunele si cu culoarea peretilor. Odata asezat, pana primiti meniul, profitati de ocazie si uitati-va pe ferestrele imense, care au o panorama generoasa asupra unei parti din Calea Victoriei si inchipuiti-va cum se plimbau bucurestenii de la un capat la altul in fiecare duminica, printre trasuri si primele masini.
Dupa care, ar fi o idee buna sa comandati tartine: cu ton sau cu branza gorgonzola, sunt cele mai bune sandvisuri pe care le-am mancat vreodata. Painea de casa e foarte consistenta, dar si frageda, cu o coaja groasa si crocanta inca, acoperita de faina. Iar crema de gorgonzola e plina de bucatele de slaninuta afumata, o combinatie la care nu cred ca m-as fi gandit vreodata, insa functioneaza foarte bine. Atat de bine, incat mi-am luat cateva tartine si acasa. Sa fie… Neaparat la tartine mai adaugati niste sare sau mai ales piper, macar pentru bucuria de a manui solnita de lemn supraetajata, ale carei 8 brate se rotesc in toate directiile.
Pana sa vina supa, am meditat la francofonie si la cat de bine imi pare ca ne viziteaza messieurs demnitarii vorbitori de limba lui Racine. Mie cel mai mult din toata povestea asta mi-a placut titlul de ziar care declama: “Bine ati venit la Bucuresti, stimati dictatori”. Daca ar fi dupa mine, in loc sa fim invadati de ilustrii conducatori din Senegal, Seychelles, Ghana si Burkina Faso, as prefera sa fie mereu Zilele Bucurestilor, ca sa mai aud cantece despre Bibicul si al sau portofel plin si sa ma bucur ca sunt “bucurestean”. Asa, suntem siliti sa umblam cu buletinul la noi si sa mergem “fara sa facem miscari bruste” (dupa cum ne-au informat onorabilii conducatori ai politiei) pentru niste oficiali din state care n-au trecut inca de faza de a se masacra intre ei.
Parca Chirac si prietenii lui africani reprezinta adevaratul spirit al francofoniei. Am vazut ca cica si grecii sunt francofoni si cu mirare am observat ca Israelul nu era si el trecut pe lista.
Revenind la Bucurestiul nostru, a fost una dintre cele mai placute seri de vineri pentru mine, dupa ce toata ziua fusesem haituit de al meu sef (nu-i vorba de nevasta-mea, ci de cel care-mi da banii la birou). Si cand au adus supa, am stiut ca seara avea sa devina si mai placuta. Sa incepem cu supa de rosii – aceasta poate fi pregatita din rosii proaspete, ceea ce nu e recomandat, pentru ca risti sa dai peste pielite si samburi. Bulionul e mai asezat, mai dens si mai dulce, asa ca e varianta pe care o prefer eu si, se pare, si bucatarul de la Chocolat. E o supa dulce, foarte parfumata si care are un gust minunat, mai ales cand o completeaza si un platouas varfuit cu crutoane scaldate in ulei de masline, sare, cimbru si alte mirodenii.
Supa de ceapa e un frantuzism veritabil, nu cum avem noi prin Bucuresti zilele astea (ca sa nu mai vorbim ca 90% dintre sefii de state “francofone” n-au auzit probabil in viata lor de supa de ceapa). La Chocolat fac o supa aurie, plina de bucati de ceapa fiarta, dulce, peste care se pune o felie mare de paine prajita, acoperita cu un strat foarte gros de parmezan topit.
Bolul mare e fierbinte, ca o mini-soba numai buna pentru serile astea friguroase – il iei in brate, inspiri aroma supei si, dintr-o data, toamna nu mai e umeda si mizerabila, ci romantica si gourmet.
In timp ce-mi sorbeam supa, fetitele dulci din Bucuresti ne incantau cu un cancan – nu cancanul politic, ci cel frantuzesc, adevarat.
Vad ca, pana la urma, in ciuda eforturilor sustinute depuse de politicienii nostri, astia din UE tot ne integreaza. Le-or fi picat cu tronc sarmalutele si mititeii nostri, ca alt motiv nu-mi imaginez. Desi, daca Videanu reuseste sa refaca centrul asta vechi asa cum trebuie, o sa mai invie si Bucurestii (sau macar o farama din oras). Deja, ceva-ceva tot se misca si cel mai bun exemplu este Chocolat, un bistro amenajat de patronul cel curajos in buricul centrului vechi, care pana una-alta nu se prea poate spune ca ar fi un magnet pentru turisti.
Dar fripturile de la Chocolat, pe langa prajituri, sigur vor deveni un magnet, pentru ca nu-ti poti inchipui ca se poate manca asa ceva intr-un simplu bistro. Fleica de porc, de pilda, e ditamai fripturoiul fraged, aromat, maronit la cuptor de aduce oarecum cu o bucata mare de ciocolata. Langa fripturision, poti sa bagi furculisionul intr-un purcoi de cartofi taranesti cu putina boia deasupra si cu bucatele de slaninuta afumata.
Si, peste aceasta merveille, torni un sos de Roquefort desavarsit, cremos, consistent si doar o idee piscacios. Acelasi sos merge si la cotletul haiducesc de vita sau cu tagliatelle cu gorgonzola si ardei gras.
Inca ceva: stiti cum se intampla de obicei cand va duceti pe la vreun restaurant si va ganditi sa cereti cartofi nature ca garnitura – vi se aduc niste bieti tuberculi deshidratati, seci si fara niciun gust, cu doua frunze palide de patrunjel, de parca ar fi mancarea de regim a unui muribund. La Chocolat, cartofii bine asezonati cu sare si patrunjel verde-verde sunt pur si simplu inecati in unt, de nu stii ce sa mananci mai repede – friptura sau garnitura.
Friptura ca friptura si supa de ceapa ca supa de ceapa, dar desertul e momentul in care te gandesti ca toate aiurelile astea despre francezi, cum ca ar fi gourmet desavarsiti si ca au une fine cuisine, chiar sunt adevarate. Colega, care nu suporta clatitele, a devorat o portie mare de clatite umplute cu fructe si crema de vanilie cu mult Cointreau, dupa care era rosie, zambitoare si foarte vorbareata.
Excelent parfait-ul de ciocolata, cu capsune si zahar ars. Cat despre moelleux au chocolat, este un souffle din cea mai fina ciocolata, servit cu zmeura dulce si un sos de ciocolata. Loc de pierzanie, ce mai… Se spune ca ciocolata e afrodiziac. Eu cred ca imbatranesc de ma indop cu atata ciocolata. O fi avand de-a face cu faptul ca am vazut prea multe si e nevoie de mare lucru sa ma incite.
Singurul lucru care m-a deranjat la Chocolat, ca in multe alte locuri din Bucuresti, a fost cutia frigorifica impopotonata cu numele firmei de apa maro cu zahar. Stimate patron, locul e prea chic si prea charmant ca sa il intinezi cu asa uratenii. Da-i afara!
In concluzie, Chocolat e un exemplu de excelenta romanofonie si francofonie. Ceea ce m-a facut sa ma gandesc – de ce exista francofonie? Numai pentru ca au avut si ei un imperiu? In cazul asta, sigur in cativa ani o sa serbam si “Varful romanofoniei”, la ritmul in care trimitem conationali sa colonizeze Dubaiul, Spania, Italia etc.
De-abia astept sa vad Imperiul roman. Sigur, o idee buna ar fi ca aceia care pleaca in tarile astea sa invete limba romana inainte, ca sa facem un imperiu in toata regula, nu sa auzim “care este” prin Milano.. Dar eu am sperante.
Cat despre bistroul nostru socolatier, are cel mai bun ecler cu cafea din Bucuresti, creme brulee intr-o formula inedita, foret-noir care seamana mai degraba cu un turnulet, amandine cu ciocolata adevarata si multe migdale (asa cum de altfel ar fi si normal, ca doar dupa migdale au fost botezate), tarte cu fructe proaspete, profiterol, chec cu ciocolata si zahar ars.
Pe toate le-as fi luat acasa. Nu le-am luat pe toate, dar nici mult n-a mai lipsit, pentru ca de piatra sa fii si n-ai cum sa te stapanesti cand le vezi.