La restaurant cu Peter Imre: Chiar as de inima nu e

La inceput, m-am bucurat cand am observat ca apar restaurante italienesti si in Bucuresti, avand in vedere ca imi place sa ma indop cu carbohidrati, cu bresaola si cu parmezan.
Dupa care, cand s-a facut inflatie de pizzzerii si de carciumi cu proprietari sau bucatari din Cizma, m-am enervat, pentru ca mi-as dori totusi ceva mai multa diversitate (apropo – astept inca restaurante pakistaneze sau kosher). In cele din urma, cu intelepciune m-am resemnat, pentru ca, oricat mi-as dori eu conditie fizica, nu are sens sa inot prea multa vreme impotriva curentului, ca somonul in perioada de imperechere. Asa ca zic – sa vina, domnule, italienii cu ragu, cu minestrone, cu branzeturile lor parfumate si cu pastele facute in casa. Din nou, declar: Viva carbohidratii! Si, cinstit vorbind, bine ca, totusi, au venit italienii sa ne invete cum sa mancam papadie de exemplu. Nimic nu bate niste felii de bresaola subtiri si rosii ca rubinele, combinate cu frunzulite de papadie, cu fasii de parmezan si, bineinteles, cu omniprezentul ulei de masline. Sau carpaccio – feliutele de carne de vita cruda, roz (culoarea fericirii), transparente, si ele tolanite peste tulpinele de rucola, atat de verzi de parca ar fi vazute prin ochelarii din Oz. Plus sucul de lamaie proaspat stoarsa si firicelele vioaie de ceapa rosie.
Antreul asta se afla in topul preferintelor mele. Si l-am mancat, unde altundeva decat la un restaurant italienesc, Trattoria As del Cuore, care se afla in inima Dorobantilor, pe o strada unde ti-e foarte usor sa ajungi.
Problema incepe in momentul in care pasesti in curte, pentru ca atunci totul devine foarte confuz si, exact ca acei concurenti din concursurile TV de la americani, nu stii pe care dintre cele trei usi sa intri, ca sa nu nimeresti in cine stie ce capcana.
Daca nimeresti usa castigatoare, dai de o sala lunga si ingusta, gen vagon, cu vreo 10 mese, cozy, o carciumioara de cartier. Genul de locsor unde se pot ascunde studentii si unde cu o mana mananci pizza, iar cu cealalta o mangai pe iubi.
Pe pereti se afla si o oglinda care se vrea venetiana, niste poze cu linguri pline varf de mirodenii si cu restaurante din ceea ce mie mi s-a parut a fi Paris (cam straniu, avand in vedere ca e vorba de o trattoria, nu vreun templu de haute cuisine). In rest, atmosfera e placuta si primitoare, iar chelnerita e foarte inimoasa.
Atat de inimoasa incat daca ar fi tras o gura de aer mai adanc in piept, i-ar fi sarit catarama de la sutien ca o ghiulea, de ma omora instantaneu. Dar nu cred ca m-as fi plans.
Ma plang insa de lada frigorifica pe care am observat-o din momentul in care am pus piciorul in restaurant si care m-a iritat la culme.
Cred ca daca ceva o sa-mi vina de hac vreodata, vor fi nervii produsi de lazile de la bauturile racoritoare.
M-am mai calmat cand am vazut farfuria mare cu foccaccia cu usturoi. Daca dupa masa asta si cu usturoi, si cu ceapa rosie ma duc direct acasa, muierea o sa se bucure de mine ca PNL-ul de PD la guvernare. Adica: “Dragule, stai mai departe putin”.
Ce-mi place mie cel mai mult e armonia asta care domina relatiile politice din Romania, mai precis dintre cele doua partide din acum defuncta Alianta.
As putea chiar sa-i compar cu o pereche de patinatori artistici, cu atata gratie se misca. Numai ca m-as referi la Tonya Harding si la Nancy Kerrigan, pe care prima a avut grija sa o altoiasca bine cu o bata, ca sa se asigure ca iese din joc. Problema la noi e ca ruperea asta de oase se petrece prea repede, fara sa se fi consumat perioada de logodna.
~stia s-au intalnit intr-un bar intr-o noapte, s-au imbatat si, a doua zi, s-au luat. PD-ul a mimat fidelitatea atata vreme, dar maestrul spune ca e usor sa fii fidel cand esti impotent. Nu? Daca nimeni nu te-a chemat in pat, nu te-a ispitit, e simplu sa te lauzi ca n-ai calcat stramb. Marele nostru jurnalist si analist Cornel N. spunea “nu pleaca cainele din fata macelariei”. Dar marele nostru jurnalist si analist omite faptul ca, uneori, cainele poate fi alungat din fata macelariei.
Si, daca tot suntem la macelarie, maestrul spune si ca, daca e prea multa carne, macelarul saluta primul. Iar daca e prea putina, clientul.
Adevarul filosofic al acestei zicale despre cat de oportunisti sunt oamenii nu se vede nicaieri mai bine decat la noi. Aliante conjucturale, divorturi conjucturale – stiti, nu, ca exista si din astea. Sunt unii care divorteaza pentru ca DNA-ul sa nu le ia averea, asa ca trec totul pe numele sotiei de care se despart de ochii legii. Noi, romanii, suntem experti la combinatiile de interes. Pentru cine nu intelege despre ce vorbesc, cititi Miorita si o sa va lamuriti.
Pana acum mi s-a mai spus ca as fi aplecat catre stanga, ceea ce imi asum. Dar in toata smecheria asta politica, ceea ce ma deranjeaza e faptul ca astia care reprezinta social-democratia, ca si alegatorii lor, sunt tratati drept cetateni de mana a doua. E totusi vorba de vreo patru milioane de oameni, care sunt acum priviti de sus si tratati cu dispret.
Recunosc insa ca, probabil, imi e usor sa emit tot felul de judecati din astea in timp ce mananc o foccaccia cu usturoi extraordinara si astept o portie de ravioli cu ricotta si cu parmezan.
Adica e usor sa filosofezi cu mancare buna in fata. Iar eu, ca prostovanul, in loc sa scriu despre mancare, despre supe, salate, paste si pizza, pierd vremea cu bazaconiile astea politice, care nu sunt demne nici de cotorul unui ziar serios. Poate doar la spatiul de erate.
~stia nici macar in postul Pastelui nu pot fi decenti. De Florii, cand El era intampinat cu flori la Ierusalim, ei se balacaresc si mai abitir decat de obicei, pentru ca n-au nimic sfant. Desi fiecare vorbeste despre Dumnezeu de parca ar fi proprietatea ideologica a sa si a partidului pe care il reprezinta.
Dar, ca sa nu-mi stea mancarea in gat, sa ne intoarcem la As del Cuore. Tagliatta a fost excelenta – feliile de muschi de vita sunt bine patrunse si fragede, iar peste ele s-a topit parmezanul, ca o foita de aur. In combinatie cu niste ciuperci trase la tigaie si bine asezonate cu sare si piper, e chiar o bunatate.
Bune si cotletele de berbecut, cu cartofi la cuptor, cu rozmarin si niste ardei copti dulci si rosii ca focul. Iar pastele, chiar daca nu sunt facute in casa, sunt onorabile, intr-un sos cremos de smantana si parmezan. Oricum, daca ar fi fost sa merg numai pe mana chelneritei cea inimoasa si voluptuoasa, as fi dat gata totul de pe meniu, avand in vedere patosul cu care spunea “E foarte bun, credeti-ma!” de fiecare data cand intrebam despre vreun fel de mancare.
La desert, clatitele negre ca sufletul unor politicieni sunt umplute cu crema de ciocolata, placinta cu mere are si ceva mieji de nuca prin umplutura si e acoperita cu un sos de vanilie, iar desertul cald e o combinatie intre sufleu de ciocolata si sarlota, peste care sta mot o bula de inghetata de vanilie.
Nu e nemaipomenit, adica nu e o masa pe care o sa mi-o amintesc toata viata sau peste o luna, dar locul e ok pentru o masa decenta, servita de o chelnerita tare amabila.