Supliment editat de Ziarul Financiar

Cultură /La restaurant cu Peter Imre

La restaurant cu Peter Imre: Cel mai Hard Rock Cafe

Din cate-mi dau seama, se contureaza o vara foarte blanda si placuta. In afara de cateva batai prin barurile de fite si cate o sticla de sampanie de 15.000 de euroi. Cand am vazut stirea cu sampania mi-am dat seama, pentru prima data, ca economia romaneasca nu e nici pe departe supraincalzita

La restaurant cu Peter Imre: Cel mai Hard Rock Cafe
La restaurant cu Peter Imre: Cel mai Hard Rock Cafe · Foto: După Afaceri

Din cate-mi dau seama, se contureaza o vara foarte blanda si placuta. In afara de cateva batai prin barurile de fite si cate o sticla de sampanie de 15.000 de euroi. Cand am vazut stirea cu sampania mi-am dat seama, pentru prima data, ca economia romaneasca nu e nici pe departe supraincalzita. De-abia isi ia avant. Eu sunt primul care apreciez oamenii care stiu sa faca bani, dar vazandu-l pe baietelul ala la televizor ma intrebam oare cand s-o fi apucat de treaba. S-ar putea sa gresesc eu, dar mi se pare ca s-a apucat cu vreo trei ore inainte sa plece spre bar – la tata la firma. Dar probabil e vorba doar de conflictul intre generatii, in care unul de varsta mea e invidios pe astia tineri. De altfel, sunt de acord ca parintii trebuie sa le dea copiilor ce e mai bun. Doar ca, pe vremea mea, o Lada 1200 costa 2.000 de dolari la shop. Iar cu 15.000 de dolari puteai sa-ti aranjezi viata de la 20 la 40 de ani. Alte vremuri dom’le… Totusi, din punctul asta de vedere, era mai bine in comunism, fara americanismele astea care pun banii mai presus de orice. Capitalism feroce, ce mai…
Insa, oricat ai incerca, nu ai vreo sansa sa scapi de americani, asa ca eu am sarbatorit ziua Frantei onorand mareata gastronomie americana, la Hard Rock Cafe. Aici vezi americanismul in cea mai pura forma: rock si aripioare picante. La urma urmei, ce e la Hard Rock Cafe este adevarata bucatarie americana, iar cine pretinde ca exista alta minte: coaste, coleslaw, fripturi de vita si, ca nota caracteristica, foarte multe chestii deep-fried.
Cat despre colectia de memorabilia muzicale de la Hard Rock Cafe-ul din Bucuresti, este una dintre cele mai impresionante din toata lumea. Mi se face pielea de gaina cand vad chitara lui Chris Squire de la Yes sau haina lui Stevie Nicks. Asa ca profit de vara asta linistita ca sa-i las pe politicieni in pace, pentru ca si ei ne lasa pe noi. Mi-am propus ca azi sa scriu numai despre lucruri frumoase – mancare si muzica buna.
Pe vremea mea, daca cineva reusea sa faca rost de un LP vinil cu Yes, se asculta pana se termina discul si acul de la pickup, nu inainte de a se copia pe banda magnetica. Pe atunci, LP-ul avea anumite avantaje – sigur, nu se compara tehnic cu CD-uri, DVD-uri, laser-baturi etc. Dar LP-urile erau mari, astfel incat fiecare coperta era o capodopera – daca va mai amintiti A Day at the Races si A Night at the Opera de la Queen, adevarate exemple de arta contemporana. Nu Irina Loghin cu naiul in dinti si in costum taranesc. Ceea ce a devenit ulterior “Are cea mai tare masina din parcare” era pe atunci “Are cea mai tare colectie de discuri”: Yes, Manfred Mann Earth Band, Genesis, Led Zeppelin. Pe atunci muzica insemna ceva, avea un rol foarte important. De aceea spun ca privelistea chitarii lui Squire la cativa pasi de mine m-a incantat la fel de tare ca pe un PD-L-ist prima sapca de marinar a presedintelui. Sunt relicve pretioase.
Si toti peretii din Hard Rock Cafe sunt tapetati cu asemenea minunatii, de la Bruce Springsteen, Bono, Tina Turner, Queen. Spatiul e foarte generos, aerisit, cu mese multe dar nu claie peste gramada, cu geamuri imense care dau spre terasa si spre Lacul Herastrau. E o placere fantastica sa mananci aici, cand afara sunt 50 de grade, iar noi ne delectam cu muzica buna in atmos-fera racoroasa si cu mancare ca la americani acasa. Aici poate sa urle muzica rock vineri seara, in timp ce eroii clasei muncitoare se delec-teaza cu bere si onion rings. Apropo de mancare, nu-mi fac nicio iluzie – totul e facut sa obezeasca, totul e prajit in cat mai mult ulei. Inelele astea de ceapa sunt ca un simering de Dacie, morcovii sunt suspect de uniformi in aspect si nu prea au gust de morcovi, doar provin din America, puiul musteste in ulei, sosurile sunt foarte dulci si grase, iar amestecul de dulce si afumat e iar o caracteristica a gastronomiei americane (vezi piure de cartofi cu sos, friptura cu sos etc).
Dar mancarea merge foarte bine cu muzica ce-mi aminteste de tinerete. Pe vremea mea, muzicile astea nu le aveai. In afara de privilegiatii ca mine care mai reuseau sa faca rost de Pink Floyd, Genesis sau Jethro Tull. Dar majoritatea ascultau lucrurile astea la Radio Monte Carlo sau la Cornel Chiriac. Sa asculti Led Zep cu Stairway to Heaven – te indragosteai si de femeia care dadea cu teul prin scara blocului. John Bonham avea un solo de baterie de 13 minute. Asta a fost soundtrackul adolescentei mele. Astia care sunt acum tineri – ce stiu ei? Pe vremea mea, DJ-ii puneau muzica de discoteca – astia de acum creeaza haos si confuzie in local, un zgomot infernal. Si asta vine totusi de la un om care si-a format gusturile muzicale in perioada in care Alice Cooper urina pe spectatori, iar altii isi sfaramau chitara pe scena, deci nu ma scandalizez usor.
Ca dovada, nu numai ca nu m-am scandalizat cand a venit mancarea, ci am savurat puiul facut pane in friteuza, aripioarele picante, cartofii cu branza cedar si bacon, pachetelele de primavara iuti cu sosuri dulci sau picante si inelele uriase de ceapa, facute si ele un pane crocant. La felul principal – ditamai fleica de vita, servita cu piure de cartofi dulci care inoata intr-un sos cu nuante de dulce-afumat. Numai americanii sunt in stare sa combine somon la gratar cu paste cu branza cedar, o chestie de altfel buna. Inainte sa criticam lipsa de sofisticare a gastronomiei americane, trebuie sa ne amintim ca e o bucatarie de corturari: nomazi in cautarea unui pamant roditor, care, la popasuri, isi aduceau aminte ce mancau acasa la ei prin Europa si combinau porumb, cartofi, fasole – toate de preferinta prajite. Sau naclaite in sirop de artar sau de afine. De acolo nu aveau cum sa evolueze, ci au adaptat mancarea la stilul de viata: sandvisuri, one meal a day, de unde si portiile imense.
Dar combinatia de muzica si mancare e fabuloasa la Hard Rock Cafe, unde oricine de la 60 de ani in jos va gasi ceva. E o atmosfera de young generation, adica forever young. In loc sa mearga prin baruri si sa dea 15.000 de euro pe o sampanie, ar trebui aici sa prinda ceva cultura muzicala. Asta e mai ambasada pentru SUA decat aia din Batistei unde ii tin pe amaratii nostri zile intregi la coada la vize ca pe urma
sa-i refuze. Asa, oamenii nu inteleg nimic din tara tuturor posibilitatilor. Mai bine sa vina la Hard Rock Cafe unde asculti rock&roll si te gandesti la Jimi Hendrix. Ar trebui sponsorizati de ambasada ca un loc de export al culturii americane. Daca as avea veleitati de profesor, as preda la clasele V-VIII sau VI-XII si as face excursii cu scoala aici la Hard Rock Cafe, sa le povestesc copiilor despre Hendrix, Suzy Quatro si Tina Turner.
La desert, placinta cu branza foarte buna, un tort cu ciocolata si inghetata in culori stralucitoare, asa cum vezi prin filmele din/despre anii ’50.
Hard Rock Cafe este o categorie in sine – exista restaurante bune si restaurante proaste, restaurante mari sau restaurante mici. Si exista Hard Rock Cafe care, in categoria sa, primeste 4Imre.
P.S. Saptamana trecuta am scris despre un loc asa de bun ca nici proprietarii lui nu mananca acolo. Si am mentionat pentru a ‘n’-a oara cat de nefast e pentru un simplu client ca mine modul in care se comporta multinationalele in privinta consumatorilor. Notamente, marea firma de racoritoare, prin modul in care forteaza mana micilor restauratori. Eu cred ca problema nu rezida in companiile mari, ci in excesul de zel romanesc. Noi suntem mai Uriah Heep decat Uriah Heep – daca tot suntem in Hard Rock Cafe imi permit aceasta referinta, insa va rog sa-i cautati sensul in David Copperfield, nu in enciclopedia rockului.
Atitudinea noastra am regasit-o si la Louis Vuitton – sunt un vechi admirator si utilizator al marcii, asa ca, la deschidere, i-am rugat sa-mi faca o comanda speciala, care costa de doua ori mai mult decat exemplarele din colectia normala. Dupa trei saptamani, m-au sunat sa-mi spuna ca nu a fost acceptata comanda speciala de catre firma-mama din Paris. Cand i-am intrebat de ce ma anunta dupa trei saptamani, mi-au raspuns ca “ieri am incercat sa dam comanda”. De 20 de ani cunosc firma, pentru ca am intrat in magazinele din jurul lumii si stiu ca problema nu e cu Louis Vuitton, ci cu romanul/romanca in charge, care isi permite sa trateze clientii asa. Ca sa nu mai spun ca la Geneva imi acceptasera si confirmasera deja comanda speciala. La fel, problema nu e cu Coca-Cola marca, ci cu felul in care managementul romanesc intelege sa implementeze politica de piata. As vrea sa ma fac bine inteles asupra acestui aspect. De altfel, si la Hard Rock Cafe au numai produse Coca-Cola pe segmentele lor.
Eu am ce am cu romanismul nostru prostesc care in confuzie/lipsa de valori nu stie cum sa alerge sa se inchine mai degraba in fata oricarui vitel de aur.
Iaca din nou am reusit sa scot ceva negativ din mine, desi credeam ca e o vara blanda. Chiar e, asa ca, in loc sa va stresati, mergeti mai bine pe plaja si la Hard Rock Cafe sa mancati un kilogram de inghetata.

Sos. Kiseleff nr. 32. Rezervari la: 021 / 206 62 61

Cultură /La restaurant cu Peter Imre

Coperta Octombrie 2026

Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția