La restaurant cu Peter Imre: Casa Veche cu bucatarie noua

Dar, dupa cum realitatea imi reaminteste in fiecare zi, traim intr-o tara anapoda, unde unii ca Tatulici pot face orice. Unde primarul care apara comuna ca sa nu le treaca autostrada prin cotetele de gaini si curci este jignit si judecat de un neo-comunist.
De fapt, nu pot sa-i spun neocomunist, pentru ca notiunea e prea serioasa si pozitiva pentru un cetatean lipsit complet de ideologie si de caracter. Evident, termenul l-ar ridica in rang. In regimul trecut, erau numiti lingai oficiali. Acum, daca cetateanul pe post de presedinte al tarii pe unii ii numeste tonomate, pe Mihaita la ce categorie l-ar incadra?
~sta e trompeta, ca nici macar pentru bufon prezidential nu se califica. Una peste alta, traim intr-o tara de tatulicieni – asta avem, cu asta defilam. Mai e putin si Tatulici va deveni modelul de moralitate in Romania – “Cat de moral esti?” “Ca Tatulici”.
Cu cat ma gandeam mai mult, cu atat ma enervam mai tare, desi era lunea Pastelui si ar fi trebuit sa fiu intr-o stare de spirit iertatoare si toleranta. Dar nivelul meu de toleranta scazuse simtitor deja in duminica Pastelui, cand am vazut cine isi permite sa dea neamului lectii de morala nationala si de limbaj civilizat si curat.
Si totusi, traim intr-o tara unde se vede ca tranzitia valorilor inca nu s-a terminat. Eu tare sper si imi doresc sa fie intr-adevar o tranzitie, nu o stare de fapt.
E de inteles ca, inainte de ’89, toate greselile noastre umane le-am putut pune pe seama sistemului: suntem imorali pentru ca trebuie sa supravietuim, trebuie sa furam ca sa supravietuim, turnam ca sa supravietuim, furam cat cuprinde de la stat ca sa supravietuim. Dar parca acum macar avem libertatea de a alege cum sa ne prostituam.
Totusi, in toata depresia asta generalizata care m-a cuprins, trebuie sa recunosc ca am vazut si ceva bun saptamana trecuta – faptul ca un arbitru a avut curajul sa opreasca un meci din cauza huliganismului din tribune.
Pentru acei politicieni care nu stiu despre ce e vorba, le-as recomanda sa se uite si sa vada daca inainte de alegerile astea locale, parlamentare etc n-ar putea sa ia decizii similare.
Toate gandurile astea m-au podidit intr-o casa veche, altfel dragut decorata si cozy, cum ar spune prietenii nostri americanii. Intr-adevar, e un pod de casa veche, foarte primitor, cu mult lemn, cu un fel de catarge aninate de tavan si cu lampi care dau o lumina difuza, numai buna pentru seri placute, linistite. Muzica, ce-i drept, e cam rupta de context, pentru ca ritmurile house si electro nu mi se par cele mai indicate pentru un restaurant numit Casa Veche.
Locul e chiar interesant, dar, din pacate, noi se pare ca am ajuns intr-un moment nepotrivit, pentru ca bucataria tocmai isi revenea dupa o renovare, asa ca jumatate din meniu nu era, de fapt, disponibil. Ori au fost foarte harnici la scris (pentru ca meniul e chiar lung), ori foarte lenesi la cumparaturi (si tind sa cred ca e vorba mai ales de a doua varianta, pentru ca renovare ca renovare, dar sa nu ai decat apa minerala si vreo doua sucuri la capitolul racoritoare mi se pare greu de explicat).
Cum e greu de explicat si ce fac politicienii cu tara asta. Am crezut ca in ultimii trei ani jumate am vazut cam tot ce se putea vedea si ca slabii actori principali si-au atins potentialul maxim (in acest context, ar trebui formulat ca au coborat pana la cel mai jos nivel posibil). Spre nefericirea mea, insa, constat ca nu e cazul. Stiti care e diferenta intre un optimist si un pesimist, nu? Pesimistul spune ca mai rau nu se poate, iar optimistul spune – ba da, se poate. Eu eram destul de pesimist, pana la episodul Craiova cand m-am transformat intr-un optimist.
Si mi-am aplicat noua filosofie si la Casa Veche, unde nu am sarit ca ars (asa cum as fi facut in perioada mea pesimista) atunci cand chelnerul imi spunea imperturbabil ca nu avea nici vita, nici rata, nici peste, nici paste. Deja ma asteptam ca se poate si mai rau, asa ca am stat linistit si calm. Nu m-am enervat nici cand, noi fiind singurii din local, chelnerul a venit la masa noastra cu niste farfurii in brate, dupa care s-a razgandit si a plecat. Probabil ca a facut o confuzie – nu stia daca mancarea e pentru masa noastra sau deloc.
Dar lucrurile s-au inseninat cand a venit mancarea pentru ca e intr-adevar foarte buna. N-or fi avand ei decat a zecea parte din ce scrie pe meniu, dar ce au e excelent.
Am inceput cu niste ficatei prajiti, crestati ca sa se patrunda bine, peste care s-a turnat apoi un sos de gorgonzola exact atat de consistent cat trebuie sa fie un sos si cu exact atata gorgonzola cat sa sublinieze gustul ficateilor, nu sa-l inece.
Cat despre dovleceii pane, sunt o minunatie – fierbinti, aurii, zemosi si crocanti si cu sos de usturoi langa. Din nou, si acest sos e excelent – facut cu smantana, dupa care nu te arde stomacul trei zile. In Europa asta unita unde am intrat si noi, dovleceii sunt la mare pret. Imi pare rau ca nu am vazut in niciun restaurant din Romania flori de dovlecei pane, care nu lipsesc din restaurantele de inalta clasa de afara.
Dar si feliile de dovlecei pane au fost minunate. Excelent a fost si camembertul pane – doua bcuati mari, rotunde, crocante fara sa fie uleioase, combinate cu un excelent sos de zmeura.
Pana aici, toate bune si chiar nu am avut de ce sa ma plang. Nu ca as fi adeptul tacticii. Noi ne plangem tot timpul ca babele la baia comunala, dar nici nu facem ceva, cand ar fi atat de simplu si de eficace sa organizam un protest al consumatorilor. Nu-ti place? E prea scump? E prost? Pur si simplu nu cumpara produsul. Daca am fi destul de intelepti si de pretentiosi, cum sunt consumatorii din vest, imediat s-ar da comerciantii pe brazda. Dar noi ne plangem de mila si continuam sa le dam banii nostri.
Eu la Casa Veche le-am dat banii de bunavoie pentru ca se vede ca se mananca bine aici, desi trebuie sa regleze bucataria. E pacat sa fie locul atat de gol, cand mancarea e chiar buna.
Pentru felul principal, m-am gandit sa continui cu mancarea de post pentru ca, desi Pastele meu a trecut, ma pregatesc acum pentru runda a doua si m-am gandit sa ma purific prin post.
Asa ca am ales pizza. Dar intentiile mele bune s-au oprit aici, in primul rand pentru ca era o pizza cu carne si, in al doilea rand, pentru ca numele nu e tocmai potrivit pentru postul Pastelui – Pizza Diavola.
Dar sa stiti ca e foarte buna – un blat subtire si crocant (nu aberatiile alea dospite care parca sunt paine) cu multa mozzarella si feliute de carnaciori picanti. Desi poate nu suna nemaipomenit de imbietor, puiul cu ananas si parmezan este exceptional – carne frageda, acoperita de un sos din zahar ars si cu bucatele de ananas imbibate de acelasi gust caramelizat. E foarte bun. Atat de gustos ca nici nu merita sa luati o garnitura, ca sa nu amestecati gusturile. Bun si somonul la gratar cu sote de legume.
La desert, aceeasi poveste, dar deja eram calmat de mancare. Din toata pagina de dulciuri nu existau decat vreo trei, din care va recomand bomba calorica numita mousse de ciocolata.
Casa Veche primeste 3Imre sanatosi, pentru mancarea excelenta si ar fi luat o nota mai mare daca bucataria nu ar fi functionat doar la cota de avarie.