La restaurant cu Peter Imre: Bufetul garii Saint Tropez

Soarele e din ce in ce mai palid si toti s-au intors de peste tot. Chiar si cei care s-au dus la Saint Tropez. Doar aia de langa Milano, din tabara de refugiati, n-au venit inca inapoi in Romania.
Dar chiar si asa Calea Victoriei a devenit neincapatoare. Iar in mall cumpara lumea de parca ar veni sfarsitul lumii. Sa nu credeti ca le cumpara ghiozdane la copii. Nici vorba. Se calca in picioare pentru haine si alte asemenea lucruri de importanta capitala. Toata lumea se plange ca prostituata la baia comunala si cand colo numai marci, marci si iarasi marci.
Eu nu m-am infipt in rafturile cu haine de la mall, dar nici nu ma mai simt asa deprimat de trecerea verii. M-am obisnuit cu toamna, ca e totusi frumoasa – cu motiune. Pret de o secunda, m-am speriat ca unul dintre jucatorii principali ar putea fi bolnav, dar pe urma m-am linistit. Ar fi fost meciul incomplet, dar nu e cazul.
Nu mai sunt suparat nici pentru ca n-am putut sa particip vara asta la marele exod al romanului nou-bogat si nu chiar atat de nou – la urma urmei, sunt unii care sunt bogati de 2-3 ani si altii chiar din guvernarea anterioara. Revenind la exod, asfaltatorii si borduristii guvernelor s-au repezit cu totii la Saint Tropez. Iar vedetutele de televizor si de soubiz tot la Saint Tropez. S-au napustit cu totii, de parca dadeau aia homarul pe gratis. Adevarul e ca, daca vrei sa fii cineva in Romania de astazi, iti trebuie neaparat niste elemente cheie: un Bentley pentru sotie sau amanta (cum te lasa inima) si macar o excursie pana la Saint Tropez vara. Cunoasteti bancul cel vechi cu ciobanul care zice “de masina n-am bani, dar usa tot imi cumpar”. Asa si eu – de un palat becalian sau un Bentley poate ca n-am bani, dar macar pana la Saint Tropez pot sa ma duc.
Dar nu prin Franta pentru ca pentru mine si Navodari a fost scump. Eu am aterizat la Saint Tropez de Bucuresti, un restaurant care tocmai s-a deschis prin zona veche, la cateva stradute de Cismigiu.
Zona e placuta, numai de case, iar Saint Tropez se afla intr-o viluta discreta. Eu unul ma asteptam la niste decoratiuni exuberante, epatante care sa te duca cu gandul la faimoasa joie de vivre si la soarele stralucitor pentru care e de altfel faimos sudul Frantei. Ma socheaza mereu discrepanta dintre promisiunile pe care le facem si realitatea pe care o oferim. Ati observat ca fiecare promite? De pilda, pensii mai mari. Desigur ca au crescut imediat si contributia sociala, asa ca pensiile s-au marit tot din buzunarul meu. Fiecare vrea sa traga spuma pe tortul lui, cum a ajutat pensionarii. Proit drumuri si ne dau numai gaurile din asfalt. Asa si cu Saint Tropez-ul nostru, unde dai peste un interior cam sugrumat de multitudinea de mese, inghesuite cat s-a putut in camere si incadrate de niste scaune gen Louis XVI cam prea inalte si masive pentru ele. Sunt prea multe scaune mari pentru locul asta mic – cred ca au sutit toata recuzita de la TNB. Departe de betia de culori din Saint Tropez, la restaurantul bucurestean te-ai putea crede intr-un spital, asa de implacabil de albi sunt peretii golasi. In plus, toate fetele de masa sunt mai mari cu cel putin un numar decat mobila pe care o acopera, asa ca cine nu e foarte atent are mari sanse sa se impiedice de metrii suplimentari de material.
Dupa ce ca locul e asa auster si palid, mai eram si singurii oameni din restaurant, drept pentru care m-am simtit de-a dreptul izolat de lume, eu care imi inchipuisem ca o sa savurez o mancare mediteraneeana si o atmosfera solara, estivala. Sperasem sa vad ceva vedete, macar doua prezentatoare de stiri sportive la o masa plus un bilionar cu camasa roz si lant la gat. Nimic. Nici macar un FM care sa-mi cante in cap si sa-mi mai aline singuratatea. Iar in loc de parfumul marii miroase a vopsea lavabila proaspata.
Dupa cum spune reclama, te astepti ca muncitorii sa-si dea in cap unul altuia cu o bautura racoritoare. Din pacate, vopseaua e lavabila, dar nu si inodora, asa ca in loc sa adulmec mirosul painii proaspete, eu aveam senzatia ca mananc chimicale.
Cred ca locul asta e mai degraba un fel de Saint Tropez Halta. Pana si chelnerul cred ca s-a mirat cand ne-a vazut aici. Judecand dupa reactia lui, nu se astepta la oaspeti. Probabil de asta ne-a lasat multa vreme cu farfuriile goale in fata, pentru ca tot nu-i venea sa creada ca are oameni de hranit la masa. Probabil ca locul asta a fost facut special pentru angajatii de la Ministerul Educatiei, atunci cand vor sa fuga de ziaristi sa aiba unde sa se refugieze.
E bine sa ai ceva sigur in viata, chiar daca e vorba de un loc sau o persoana. Eu, dupa ce am trecut cu bine examenul primului an de casnicie (e drept ca in procesul educational nevasta-mea a folosit de cateva ori forta bruta), am primit urmatorul sfat de la socru: “primul an e cel mai greu”. Asa ca m-am mai linistit la gandul ca am sansa sa supravietuiesc si reprizei a doua. Mare lucru si casnicia asta – e un joc de anduranta. Cine rezista mai mult.
La Saint Tropez am fost nevoit sa rezist destul de mult pana a venit mancarea, desi dupa cum v-am spus, eram singuri in tot restaurantul. Bine ca am avut niste paine prajita sa molfai ca sa nu lesin de foame.
De-abia cand a venit antreul mi-am dat seama de ce a durat atat – comandasem melci, asa ca bucatarul s-a molipsit probabil de la ei si i-a preparat cu viteza melcului. Sau i-o fi cules de pe marginea drumului. In orice caz, n-a mai contat pentru ca mi-era foarte foame si m-am infipt imediat in ei. Ma bucur ca bucatarul a avut ideea sa combine melci cu o tocanita absolut delicioasa din ciuperci si din hribi – un vrai croute aux champignons. Nici chiar faptul ca toata treaba asta era plina de verdeturi nu m-a impiedicat sa ma bucur de mancare.
Tot la antreu am comandat si Bouche ? la reine, aduca un foietaj umplut cu un amestec foarte gustos de ciuperci, carne de pui si sos bechamel, in care s-au presarat ierburi provensale. Bun si carpaccio de vitel, rosu-sangeriu, proaspat, taiat in felii subtirele si combinat cu parmezan. Stiti cum e – lucrurile astea simple sunt cel mai greu de facut. Ce-i drept, noi comandaseram carpaccio special Saint Tropez si am primit carpaccio simplu Bucuresti. Nici nu ma mira ca, in inghesuiala din restaurant (adica noi trei – eu, colega si fotograful), saracul nu a reusit sa noteze exact comanda. E ca acasa – eu cer ce vreau si nevasta-mea imi da ce are.
Pana aici, nu am avut nimic de reprosat mancarii care chiar mi-a placut, dar chiar nu am inteles de ce omul si-a botezat restaurantul Saint Tropez. Poate ca or fi melci si niste pesti prin meniu, dar nu cat sa faca o bucatarie mediteraneeana. In mod cert nu e gastronomie din sudul Frantei, ci un fel de amestecatura pe care nu cred ca poate cineva sa o inteleaga foarte bine. Asa, ca programul de guvernare.
Si tot ca si cei de la guvernare, chelnerul a adormit in post – ne-a lasat ceva vreme sa asteptam felul principal, cu farfuriile goale de la antreu in fata. In timpul asta ma uitam la paharele inscriptionate cu numele unei bauturi racoritoare si ma gandeam ca nu merg deloc cu scaunele ? la Ludovic decapitatul.
Am avut si o problema de comunicare cu chelnerul pentru ca, in loc de cartofi piure la snitelul meu vienez, mi-a adus cartofi pai. Care din pacate nici macar pai nu erau pentru ca, pentru prima oara in viata, am vazut cartofi prajiti cu tot cu coaja. Pe deasupra, mai si inotau in ulei.
Asa ca nu prea m-am bucurat de snitel. Mi-a trecut prin cap sa depun o motiune impotriva chelnerului, dar pe urma m-am gandit ca nu castig nici eu, nici el, asa ca am decis ca mai bine ma abtin. Salaul in crusta de malai e bun, dar nu mai bun decat cel pe care il mananci in orice pescarie romaneasca.
Cat despre desert – o alta premiera pentru mine. Pana acum nu am mai vazut sa fie trecuta frisca la capitolul deserturi, cu atat mai putin daca este vegetala, adica de la tub. Inghetata nu este comestibila, mini-deserturile cu indulgenta pot fi numite sigure pentru consum, asa ca va pot recomanda doar ananasul, pentru ca nu au facut altceva decat sa-l taie.
Eu inteleg ca oamenii sunt de-abia la inceput, adica nu inca precum Saint Tropez – invadat de romanasi. Dar au pornit-o cu stangul si ar fi bine sa isi dea seama unde gresesc.
Primesc 2Imre, pentru ca nu mi-au schimbat impresia despre Saint Tropez, unde stiam eu ca nu trebuie sa merg. Mai bine la restaurante romanesti, asa cum sunt ele, cu saracia, cu nevoile si cu neamul.