La restaurant cu Peter Imre: Asami, un japonez de nadejde

“Un bucatar priceput a pregatit in fata noastra tot felul de minunatii pe plita incinsa, de la ciupercute, rondele de ceapa dulce, dovlecei si vinete pana la fructe de mare care mai ca topaiau de proaspete ce erau.”
Imi cer anticipat scuze de la cititori pentru ca articolul care urmeaza o sa fie un potpuriu (termen politicos pentru “amestecatura”) de idei, dar asa multe trenulete au trecut prin capul meu saptamana asta si asa multe lucruri mi s-au intamplat, ca as vrea sa vi le impartasesc pe toate.
Si promit ca, printre multiplele idei importante pentru tara, o sa mai strecor si cate ceva despre mancare.
De foarte multe ori in aceste pagini am facut remarci la adresa parlamentarilor si poate ca ar trebui sa reflectez asupra faptului ca sigur se numara printre ei si oameni mult prea harnici pentru propriul lor bine. Trebuie sa admit ca, daca Romania e unde e, adica in NATO, UE si cu perspective de nivel de trai din ce in ce mai ridicat, se datoreaza in mare parte Parlamentului, care face legi nu numai pentru infractori. La fel de cinstit trebuie sa recunosc ca, vazand filmul asta intre 1996 si 2000, la sfarsitul lui 2004 am fost foarte reticent si sceptic ca aceasta Alianta putea face ceva. Si iaca poate. Daca a iesit ceva bun din tot ce s-a intamplat zilele astea e faptul ca, in sfarsit, s-au mai definit fisele postului. Adica, dupa 45 de ani de dictatura comunista si 25 de ani de dictatura ceausista, romanii au ajuns sa creada ca presedintele are puteri nelimitate si ca trebuie sa se ocupe de absolut orice misca in tara asta – nu numai raul, ramul, ci si repartitia de case, lupta impotriva coruptiei si constructia de poduri. Presedintele trebuie sa prezidentieze, guvernul sa guverneze, parlamentul sa parlamenteze. Pentru fiecare cuvant, exista o explicatie lunga si clara in Dictionarul Explicativ al Limbii Romane. Cat despre Constitutie, e si ea o sursa buna de explicatie semantica.
Poporul roman pare insa ca nu-si da seama ca, in decembrie 1989, ne-am capatat dreptul la institutii si ca tot atunci am scapat de cultul persoanei – primul om, primul miner, primul literat, primul constructor, primul artist, primul cantaret, primul informat al tarii. Persoanele nu mai au ce cauta in viata publica. De aceea cu amaraciune am observat incapatanarea cu care unii insista sa mentina mitul personalitatii, al omului. Nu stiu cine sunt si ce fac intelectualii astia pentru ca, evident, eu nu fac parte din aceasta categorie si capacitatile mele mediocre nu au acces la toti Cartarescu & Co., invatati de inalta tinuta morala si artistica. Din pacate, sunt mult prea sofisticati pentru mine. Insa m-a intristat pozitia unora dintre acesti oameni, pentru care am un respect deosebit si care chiar nu am inteles ce cauta printre semnatarii unei scrisori care, la randul ei, m-a lasat in ceata ca sa zic asa. Adica nu i-am inteles rostul si nici utilitatea. Nici macar intentia scrisoranzilor nu mi-a foarte clara. Domnul Liiceanu e un prosper om de afaceri si un filosof de clasa, dar eu cred ca filosofii astia fac uneori lucruri care nu au nicio noima si nici vreo legatura cu universul ideilor pure in care ar trebui ei sa salasluiasca. Insa, dupa cum spune Maestrul, totul exista dintr-un motiv, ca parte a inteligentei perfecte care este Universul. Prin urmare, poate ca, intr-o buna zi, cand ma voi lumina, o sa-l inteleg si pe Liiceanu. Pana atunci, inapoi la restaurante si la mancare.
Dupa cum am mai spus, avand in vedere ca nu sunt vreun geniu, ideile mele sunt putine si foarte fixe. Asa ca, atunci cand imi intra ceva in cap, e nevoie de un forceps ca sa mai iasa de acolo. Una dintre ideile astea foarte bine insurubate se referea la restaurantul Asami, pe care l-am vizitat o singura data pana acum, cand era inca la inceput si mai avea mult de lucrat la servicii si prin alte puncte esentiale. Decat sa umplu doua pagini cu critici, am preferat sa le dau timp sa-si revina si sa corecteze toate stangaciile. Acum dupa vreo doi ani, imi pare bine ca am asteptat, pentru ca locul a progresat enorm si s-a transformat intr-un restaurant care nu trebuie ratat.
Asami e amplasat chiar in cadrul magazinului Victoria, acest frate mai mic al faimoaselor Galerii Lafayette, intr-un spatiu extrem de elegant si de … zen, evident. Salonul mare si intim in acelasi timp este mobilat cu scaune de piele alba, mese cu linii pure, minimaliste, iar separeurile sunt delimitate de un fel de paravane din plasa metalica, in ton cu atmosfera. Tot in ton cu atmosfera este si muzica – acorduri moderne chiar din Tara Soarelui Rasare, care parca se aud si mai bine in sala cu mesele teppanyaki. Daca as fi fost nevoit sa mananc sushi pe muzica de FM, cred ca-mi luam campii. Din fericire, nu a fost cazul. Desi am cazut prada unei gripe teribile, asa buna a fost mancarea si asa placuta ambienta de la Asami, ca am reusit sa ma relaxez si sa savurez totul.
Ce diferenta intre restaurantul japonez de anul acesta si tristetea Zilei Indragostitilor de anul trecut, de la un restaurant italienesc. Nimeni nu ma iubea anul trecut pe vremea asta, dar, vedeti, in mai putin de un an, ce multe s-au schimbat! Cred ca nevasta-mea m-a luat pentru ca a citit articolul de anul trecut si a vazut ca eram trist si singur. Acum nu ma mai vrea nimeni, dar nici nu trebuie, pentru ca m-a vrut cine a fost important. Asa am invatat ca daca ai o minte deschisa si zambetul pe buze, atunci lucruri bune se intampla. Ca de exemplu mancarea de la Asami. Chelnerita dragalasa si diafana cat sa dea bine printre decoratiunile zen mi-a adus o portie de rulouri de orez, tavalite din belsug in seminte gustoase de susan si umplute cu coada de creveti tempura pane. O delicatesa care vine cu wasabi, feliute subtirele de ghimbir proaspat si cu un sos de soia in care eu am inmuiat cu generozitate fiecare rulou. O combinatie la fel de intensa ca dragostea mea pentru consoarta, ca tot vorbim de Ziua Indragostitilor.
Am mancat, desigur, si supa Miso, digestiva, pe baza de lapte de soia si cubulete tot de soia, plus firicele fine de legume. Are un gust divin si, pentru cineva care sufera de viroza bucuresteana, e tocmai buna ca sa te insanatoseasca.
E fascinanta Asia, dar, ca sa fiu sincer, pe mine nu tot continentul asta ma incanta. Si am motivele mele. De pilda, ce s-a intamplat duminica. M-a mirat putin dar, gandindu-ma la reportajele pe care le vad la televizor si la ce mai cunosc si eu, n-a fost chiar asa uluitor. Mergand la un brunch (despre conceptul acesta vom mai scrie in curand), m-am intersectat in fata hotelului cu o masina cu numar de corp diplomatic. Eu fiind in fata, era un gest de elementara curtoazie sa ma lase sa parchez, dar, la indemnul pasagerilor, soferul a fost nevoit sa ma depaseasca intr-un mod agresiv. Spre surprinderea mea, cand au coborat din masina, cei doi (diplomati) mi-au mai adresat si niste semne obscene, nedemne de un diplomat, dar care se integreaza perfect in imaginea mea despre poporul filipinez (doamna fiind ambasadorul Filipinelor in Romania). O secunda n-as indrazni sa consider filipinezii un popor de servitori si marinari ratati, dar doamna in mod cert n-a facut nimic pentru a disipa aceasta imagine. Dimpotriva. O fi vreo descendenta a familiei Marcos de trista amintire? Cineva a uitat sa-i spuna ca nu se afla intr-o republica bananiera, ci intr-o tara care, totusi, are niste valori demne de respectat. Cat despre civilizatie si cultura, Ministerul filipinez de Externe ar trebui sa reflecteze pe cine si unde trimite. Pot spune cu oarecare certitudine ca Filipinele nu vor fi printre viitoarele mele destinatii de vacanta.
Asami e un loc excelent, unde un bucatar priceput si gratios a pregatit in fata noastra tot felul de minunatii pe plita incinsa, de la ciupercute, rondele de ceapa dulce, dovlecei si vinete pana la fructe de mare care mai ca topaiau de proaspete ce erau: calamar, creveti, scoici St. Jacques si, nu in ultimul rand, un file de somon atat de apetisant, incat a fost incantare pentru ochii mei inlacrimati de la febra (de data asta chiar mi-am respectat dieta si n-am mai repetat performanta de la alt restaurant unde i-am spus chelnerului, aratand catre farfuria unui alt mesean: “Vreau si eu un peste din ala”. La care chelnerul mi-a spus: “Domnule Imre, acela este antricot de porc”. Iar eu de colo: “Am intrebat eu ce fel de peste e?”) .
Muschiul de vita n-a fost cu nimic mai prejos – o carne atat de proaspata si macra, incat iti venea sa o mananci cruda. Bine fripta, asezonata cu sare, piper si sos de soia si servita cu orez cu ou, e o incantare. Asa buna a fost carnea ca vreo doua secunde am fost chiar convins ca e vorba de fapt de faimoasa vita Kobe a japonezilor. Dupa care m-am uitat la pret si mi-am dat seama ca nu e asa, pentru ca, pentru o friptura de vita fragezita cu sake as fi lasat, probabil, jumatate din salariul pe o luna. Oricum, carnea frageda si suculenta e printre cele mai bune din Bucuresti.
Ti-e mai mare dragul sa mananci bucatelele de friptura si, din cand in cand sa le mai uzi cu ceai de iasomie, timp in care sa te gandesti ca e Valentine’s Day si ca te asteapta cineva acasa. Pe cine mai intereseaza gesturile cu degetul ale sotului ambasadoarei din Filipine? Eu sunt fericit. Doar Liiceanu ma mai intristeaza. Revenind totusi o tara la Filipine, pe aceasta cale doresc sa-mi cer scuze oficialilor Republicii Filipine, presedintelui Filipinelor si poporului filipinez ca am indraznit, intr-un mod nepermis de obraznic, sa sosesc la hotel cu un minut inaintea stimatei doamne ambasador. Promit ca, de acum incolo, de cate ori voi vedea o masina cu numar de corp diplomatic si steag filipinez, o sa ma arunc in laturi, cu umilinta.
Inapoi la seara mea romantica de Valentine’s Day, sigur, fotograful era putin descumpanit ca a fost parasit de mine in favoarea nevestei si ca relatia intensa de complicitate sentimentala care ne unea s-a terminat. Dar e mai bine asa.
Si, inainte de desert, as dori sa ii transmit felicitarile mele companiei Coca-Cola ca produsele lor se vand asa de bine in restaurantul Asami incat nu mai e loc si de concurenta. In numele unor consumatori zapaciti ca mine, care ar dori totusi sa guste si din gama competitiei, as ruga cu onor Consiliul Concurentei sa verifice daca exclusivitatile de acest gen sunt in interesul consumatorilor ca mine. Daca da, salutari domnului Berinde.
La desert am gustat din inghetata de ceai verde, foarte racoritoare. Bananele prajite cu inghetata sunt excelente, presarate cu scortisoara cat sa le dea aroma. Iar merele prajite ? la parisienne si garnisite si ele cu inghetata de vanilie sunt exact ce mi-a recomandat doctorul.
Am plecat de la Asami plutind. Posibil de la cele 40 de grade de febra, dar eu cred ca si datorita faptului ca un restaurant bun (cu chelnerite care din fericire n-au fugit pe vapor), o masa excelenta si o nevasta iubitoare binedispun pe oricine, in orice situatie. Asa ca Asami primeste un 4Imre merituos.