La Restaurant cu Peter Imre: Angelique... de ce asa?

Cum sunt fan declarat al bucatariei frantuzesti, am gravitat catre un loc cu denumire romantica, pariziana – Angelique. Avand in vedere ca se gaseste pe strada Mantuleasa unde se afla un restaurant care mi-a placut – Xanadu, m-am gandit ca poate o fi un semn bun, asa ca am intrat plin de incredere in casa frumoasa, asteptandu-ma la o experienta de zile mari.
Si am avut parte de o experienta pe care nu cred ca o sa o uit prea curand si pe care v-o relatez mai jos.
Cred ca dispretul romanului pentru detalii o sa ma imbolnaveasca de nervi. Adica, intru intr-un restaurant precum Angelique, intr-o casa boiereasca veche si foarte impunatoare, cu candelabre elegante si pereti decorati cu un tapet foarte special, dupa care ma trasneste ideea sa ma duc la baie. Mare greseala. Ultimele fite in materie de decoratiuni se regasesc si la toaleta, doar ca au constatat ca, din nefericire, colacul nu vrea sa stea sus. Asa ca m-am chinuit destul de tare: cu o mana incercam sa tin capacul, cu una sa ma rezem de perete, iar restul lucrurilor ramasesera atarnate in aer intr-o pozitie foarte incomoda pentru functia care se dorea indeplinita. Cred ca asta de la Angelique e o toaleta pentru trei maini sau chiar patru.
De asemenea, nu prea stiu cum merge tapetul matasos cu meniul in care troneaza mandru, pe la specialitatile bucatarului, felul de mancare denumit Cocovan. Cred ca mi-am stors creierii cateva minute bune pana sa ma lamuresc ca, de fapt, Cocovan este un fel de Coq au vin mai pehlivan. Iar cartofii piure sunt smashed potatoes – adica bucatarul, probabil, ii da de perete dupa care ii si calca in picioare ca sa iasa piureul mai cremos. Dar te mai linisteste fata de masa de damasc sau muzica spaniola care ajuta la calmare.
Dar nici macar muzica asta calda care susura din boxe nu a reusit sa ma ajute sa trec de trauma provocata de bietul chelner, care avea aerul ca tocmai fusese teleportat la Angelique, asa ca nu stia absolut nimic din meniu. E ca si cum un vanzator de masini nu ar sti cati cai-putere are bolidul pe care vrea sa ti-l vanda. Nu ca as avea vreo problema cu blondele, dar mi-am amintit imediat de bancul cu blonda care se duce la statia de benzina sa faca plinul si intreaba: “Ce benzina aveti?” “Avem 95 si 98”, spune responsabilul. La care soferita informata il intreaba: “Dar de anul acesta nu aveti nimic?”
Nu e posibil sa nu-ti stii marfa. E criminal chiar. Ce reconfortant e chelnerul bine informat si sfatos care spune: “Pana vine felul principal, ii spun eu bucatarului sa va sfaraie repede pe gratar niste ciupercute cu parmezan si sa pregateasca si niste tartinute cu crema de branza”. Confruntandu-ma cu ignoranta exasperanta a chelnerului de la Angelique, mi-am amintit de geniul de la Silviu’s care a facut din masa de acolo o poezie, o experienta atat de relaxanta ca m-am simtit de parca m-as fi dus la spa sau, si mai bine, de parca eram servit chiar de Jeeves.
La Angelique, la fiecare intrebare chelnerul raspundea invariabil: “Nu stiu. Ma duc sa intreb”. Si cand aud asta, automat ma gandesc la chestia aia cu “Ma duc sa o intreb pe mama”. Cred ca la sfarsitul zilei, dupa ce alearga intre bucatarie si mese de vreo suta de ori, omul poate sa concureze cu succes la competitiile olimpice de suta de metri garduri. Ce usor trebuie sa fie pentru oamenii destepti care invata lucruri… N-ar fi fost mult mai simplu pentru el sa invete cam ce se afla prin meniu ca sa nu ma tina o jumatate de ora in timp ce el se duce la bucatarie sa intrebe pentru a paispea oara? E o drama, pentru ca te gandesti ca oamenii au facut totusi o investitie serioasa in restaurant (au bagat bani in casa, in mobila, in decoratiuni, in bibelouri gen baiatul cu cainele, in tapet, in colacul care nu vrea sa stea sus). Oare nu le-au mai ramas fonduri ca sa instruiasca si chelnerii? Sau macar, daca ar fi doi chelneri ar putea sa vorbeasca intre ei despre meniu si asa sa mai invete. Ceea ce imi aduce aminte de un alt banc.
Olteanul (nu Bogdan) statea acasa intr-o seara. Acum ca e curatenia asta mare ca sa ne scape de coruptie, ca sa eliberam tara de oligarhi, olteanul, posibil corupt, statea si cugeta in sufragerie. Bate cineva la usa.
– Cine este? intreaba olteanul (sau poate era moldovean).
– Politia.
– Si ce vreti?
– Vrem sa vorbim cu tine.
– Da’ cati sunteti?
– Doi.
– Si de ce nu vorbiti intre voi?
La restaurantul asta deja vorbeam singur de tare ce ma enervasem pentru ca nu mai reuseam sa dau comanda. Locul nu e ceea ce s-ar putea numi consumer friendly. Bietul consumer din seara respectiva, adica eu, pentru ca in rest locul era cam gol, se apropia vertiginos de o criza nervoasa si cardiaca pentru ca, la o ora dupa ce dadusem comanda, mancarea tot nu venise. Probabil ca l-au sunat pe bucatarul care lucreaza la ei doar part time si i-au zis sa vina la serviciu pentru ca altfel nu-mi explic de ce a durat atat de mult.
Dar asa am avut timp sa ma gandesc la bucuriile vietii – in cazul meu la renovarea apartamentului de la Neptun. Saga a inceput cu arhitecta care, din pacate, nu a urmat exemplul altor colegi de-ai ei si a ramas in Romania. Eu, alt ratat pentru ca am ramas si eu aici, am angajat-o sa se ocupe de reparatiile de la apartament. Ea zicand: “Va fac un design interior, de cine vine o sa creada ca sunteti oligarh”. Eu: “Doamna, e ok, faceti, dar cineva sa si execute”. Ea ma asigura ca are echipa ei de lucratori care pun faianta, lipesc tapet si in general fac minuni. Eu, incantat ca am gasit asa o fiinta, si sensibila la frumos, si practica, i-am dat toti banii inainte si pe 1 iunie asteptam sa iau casa in primire pentru ca se deschidea sezonul estival. Numai ca, pe 1 iunie, materialele nu erau inca achizitionate.
Dar dansa m-a asigurat ca o sa intarzie cu livrarea maxim 2-3 saptamani. Pe la mijlocul lunii iulie, am hotarat ca o sa o dau in judecata si am preluat dezastrul – totul era spart si distrus. Am realizat ca o sa treaca vara si eu nu o sa fiu gata cu apartamentul, dar mi-am spus ca macar sa nu ma apuce iarna. Intre timp, am schimbat mai multe echipe, fiecare asigurandu-ma ca mai buni ca ei nu o sa gasesc nici macar la Firenze. Ultimul mester trebuia sa vare cu bormasina un surub ca sa-mi prinda usa de la dus si, printr-o manevra numai de el cunoscuta, a reusit, din toata baia, sa nimereasca exact conducta de apa, de gheizerele sunt mici copii fata de ce s-a intamplat in baia mea. Sigur ca dezastrul s-a produs dupa ce pusesem faianta, gresie, geamuri etc. Si asta e efectul exodului de muncitori.
Cand toata lumea voia sa fuga din tara asta, nu ne gandeam noi ca va trebui sa importam muncitori. Desi, la cum asamblau Dacia inainte de ’89, ar fi trebuit inca de atunci sa ne dam seama ca, impreuna cu achizitionarea licentei, trebuia sa cumparam si muncitori francezi.
Asa si restaurantul Angelique – ar trebui sa cumpere niste chelneri ca lumea. Nu numai calamarii si crevetii trebuie importati. Si mana de lucru la fel, daca vrem sa facem treaba buna. Ca astia care au ramas acasa sunt cam nevolnici. E simplu sa pui pahare in degrade pe masa – le-au luat de la hipermarket si le-au aranjat asa cum au vazut in poza de pe cutie. Dar sa servesti o masa, sa interactionezi cu clientii si sa-i ajuti sa se simta bine – asta e alta poveste.
Ma gandesc, oare cum ar fi sa merg intr-un restaurant parizian, sa-l intreb pe chelner “Moules ? la provencale cum se prepara?” si el sa-mi raspunda: “Nu stiu. Ma duc sa intreb la bucatarie”??? Cred ca astea ar fi ultimele lui cuvinte. Pai chelner e asta care nu stie cum se prepara specialitatea bucatarului – Cocovan? Iar blonda draguta care la inceput era foarte deschisa si la atitudine, si la decolteu, a disparut imediat.
Si asa a trecut o ora, in mod foarte agreabil, iar mancarea tot nu venise. Dupa ce am consumat un pahar de apa plata cu lamaie, ne-am gandit ca ar fi timpul sa plecam acasa. Cred ca o fi fost din cauza caldurii, pentru ca totul se misca cu incetinitorul.
Intr-un final, dupa o ora, au venit si antreurile – ciupercile colegei combinate pe aceeasi farfurie cu calamarul pane.
Platoul Angelique suna foarte suav, iar realitatea a fost, din fericire, comestibila: copanele de pui, niste ficatei care nu pareau ca se simt prea bine, dar la gust erau ok, goujon de salau si un carnat afumat chiar foarte bun. Ce m-a uimit a fost ca antreurile nici macar nu erau caldute – reci de-a binelea. Probabil ca le-a trebuit o ora ca sa le raceasca, altfel nu-mi imaginez ce s-o fi intamplat prin bucatarie in timpul asta.
Intre timp, chelnerul mai bantuia pe langa masa noastra, cu un aer de disperare, gandindu-se probabil ca va trebui sa intrebe la bucatarie si cum sunt facute clatitele cu miere si nuca sau papanasii. Eu, daca as fi in locul producatorului de vin care isi etaleaza cu mandrie numele pe sortul chelnerului, as lua uniforma inapoi, ca sa nu mi se mai faca numele de ras.
Daca tot l-am prins in apropiere, l-am intrebat pe chelner de ce nu se serveste paine si mi-a replicat ca numai la comanda clientului. Am comandat, asadar, o portie de paine si mi-a parut imediat rau pentru ca era clar de luna trecuta. Poate ca incearca sa ne pregateasca pentru efectele secetei, cand posmagii or sa ni se para o delicatesa. Iar blonda diafana, care o fi patroana sau sefa de sala, a transat imediat chestiunea cand i-am aratat bolovanii in forma de chifle, declarandu-mi inocenta ca ea nu mananca paine.
Intre timp, singurul “client” din restaurant, un domn de dimensiuni generoase cu fata de Garda Financiara urla cat il tinea gura la telefon ca in zece minute promite sa ajunga undeva.
Nu numai ca e nesimtit, dar mai e si mincinos, pentru ca dupa aceea a mai zabovit linistit la masa.
Iar eu continuam sa-mi fac nervi – pentru ca nu mai venea conopida pane, pentru ca ruloul unguresc de pui nu avea nicio noima, pentru ca nu mai aveam timp sa comand si desert. Ce fraier sa ma enervez din toate tampeniile, cand ar trebui sa fiu bucuros ca a venit nevasta-mea acasa, ca suntem o familie reunita si fericita. Nu sa stau sa ma uit la chelnerul neinstruit si finantistul nesimtit cu telefonul lui cu tot. Casa e mult prea eleganta pentru dezastrul care are loc acolo. Nu stiu care e prototipul clientului cu care ar putea functiona acest restaurant – ala care e rupt de beat si aterizeaza din provincie nu are chef sa dea atatia bani (pentru ca nu e nici tocmai ieftin), iar ala care e treaz fuge repede de la Angelique.
Angelico, du-te tu inapoi la tara, sa jumulesti gaina, sa inveti sa faci paine si sa servesti civilizat clientul. Si abia apoi poti sa-ti frantuzesti numele si sa deschizi stabiliment in Bucuresti.
Va dati seama cat de bun a fost restaurantul daca singura chestie care mi-a venit in minte a fost catastrofa pe care o efectueaza lucratorii la casa mea de la mare? Nu m-am gandit nici la nevasta tanara, nici la vacanta fabuloasa, ci doar la nenorocirile din viata mea. De-a dreptul deprimanta Angelique asta.
La desert, tortul casei e oarecum mancabil, in sensul ca n-a murit nimeni, iar placinta cu branza e foarte stranie pentru ca umplutura e umeda si are un gust bizar.
Deci Angelica primeste 1Imre si nu cred ca o sa mai dau prea curand pe acolo. Poate doar cand ma simt prea fericit si e nevoie sa ma intristez putin.