La restaurant cu Peter Imre

Sarmanii abonati la ZF, dupa ce ca sunt asupriti in fiecare vineri cu cate un articol stangaci, acum conducerea ziarului, imbibata de modele de economie de piata, i-a mai blagoslovit si cu o culegere de articole.

Nu-i de ajuns ca s-au abonat la ziar, mai primesc gratis si “ghidul” restaurantelor. Cartea nu e destul de subtire ca sa o citesti intr-o vacanta scurta, dar nici destul de groasa ca sa o poti rani pe soacra-ta lasand urme. E asa – nici prea-prea, nici foarte-foarte… Dar pentru cei care se plictisesc definitiv, poate sa fie o alternativa placuta la sex.

Aceasta publicatie, pe care ma incapatanez sa o numesc culegere, pentru ca trebuie sa mai creasca putin pana se face ghid, reprezinta incursiunea mea intr-un numar mare de restaurante, de unde imi vine in minte si urmatoarea povestioara despre numere: el si ea fac dragoste. El, tandru, ii spune “Draga mea, pentru ca esti prima femeie din viata mea, te voi numi Eva”. La care juna iubareata, impresionata, ii raspunde: “Dragul meu, pentru ca tu esti barbatul numarul 407 din viata mea, te voi numi Peugeot”.

Revenind la mancare, saptamana asta am mers sa vad casa unde a locuit onorabilul Caragiale, transformata de un intreprinzator cu bun-simt intr-un restaurant elegant si placut. Bineinteles ca locul e pe strada Ion Luca Caragiale – unde altundeva? E o strada din miezul vechiului Bucuresti, cu case solide, care respira a bunastare interbelica si tei parfumati.

Restaurantul se incadreaza cu succes in decor. Apreciez cu atat mai mult eleganta locului cu cat proprietarului grec Caragiale ii spune cu siguranta tot atat cat imi spune mie Konstantinos Kavafis. Patronul a pus si o placuta comemorativa, iar localul reuseste sa nu stirbeasca in vreun fel renumele parintelui lui Dandanache, Trahanache & Co.

Macar de toti alesii s-ar ocupa de valorile neamului tot atat cat o fac strainii. De altfel, Brancusi nu s-a vandut cu 27 de milioane de dolari la Bucuresti. Dar cum sa se poata preocupa alesii poporului de niste personaje care au trait in urma cu zeci sau sute de ani, cand ei nu pot avea grija de sinistratii de la inundatii? In mod cert, Caragiale, daca ar trai astazi, ar scrie piese de teatru si nuvele cu toptanul, mai ceva decat Balzac, atatea surse de inspiratie ar avea.

Casa Caragiale, in cuvintele lui Baudelaire, degaja un aer de “lux, calm si voluptate” – incaperi luminoase, sobe mari de teracota, tablouri abstracte care nu au nimic de-a face cu rapirea din Serai, mese mari de lemn si scaune confortabile. Imi place ca e spatiu pe masa, unde pot sa-mi intind portmoneul, cheile plus alte posesiuni si tot imi mai ramane loc de detalii precum o farfurie si un pahar. Muzica e senzuala, demna de Emmanuelle. Precum cumnata mea, de altfel tot o Manuela.

Si daca Joe Dassin si Dalida nu te relaxeaza instantaneu, se ocupa de asta patronul, care te intampina personal si se preocupa sa-ti recomande ce e mai bun din meniu in ziua respectiva. Ati observat ce putine sunt restaurantele din Bucuresti unde proprietarii se invrednicesc sa se ocupe personal de clienti, macar un minut-doua, de complezenta? La Casa Caragiale avem insa de-a face cu un restaurator de vita veche, care stie toate secretele meseriei. De pilda, stie foarte bine ca la meniu conteaza calitatea preparatelor, nu numarul lor. Ce-i drept, nici austeritatea extrema de la De Gustibus nu m-a incantat prea tare – totusi, cateva feluri de mancare ar trebui sa existe, ca de-aia te duci la restaurant. Dar un meniu ca la Casa Caragiale, cu cateva antreuri si feluri principale, cat sa nu te confuzeze, e destul de bogat daca te duci cu iubita si puteti comanda preparate diferite.

Cat stateam noi si filosofam despre dimensiunile ideale ale unui meniu, am mai adus vorba si despre cum si-a taiat prezidentul suvita, cum s-a internat prezidentul (alalalt) la spital de inima rea si cum al treilea tot n-a facut nimic si a ramas la fel de banal si insipid ca o mancare la Mall. Intre timp, chelnerul agil ne-a si pus in fata o tara de tartar de somon cremos si fin pe un pat de lamaie. Stiti ce bine merge antreul asta cu muzica de acordeon din Montmartre?

Un deliciu au fost si ciupercile provensale (mi-a zis fiu-meu ca punctul fix din fiecare articol sunt ciupercile – ce sa fac daca-mi plac?). “Sampinioanele” carnoase se gasesc intr-un sos rosu cu mult usturoi, cu busuioc si multe alte verdeturi pe care le-am tolerat, de dragul ciupercilor, servite intr-o farfurie atat de adanca de puteai linistit sa imbaiezi in ea un prenaturel de decret. E un gust de tara – sau de “campagne” ca e de la tara de la ei. De la noi, sa manance cine a gatit-o. Ati observat ca legendele sunt interesante atata vreme cat nu devin realitate? De pilda – toata valva care se face in jurul unor zone din Romania (Maramuresul, Bucovina, Apusenii etc.) dispare cand te apropii. Dulcea Romanie a devenit un fel de Fata Morgana, un miraj de care ne agatam.

Las la o parte divagatiile astea deprimante si revin la mancarea buna – am ales foie gras cald, pe un pat de mar copt. Ficatul fraged e bine patruns cu sos de Porto caramelizat, catifelat si dulce – o combinatie tare nimerita. Aici incepe adevarata legenda…

File-ul mignon de vita frageda e bine patruns, stropit cu un sos Roquefort, in care gustul ascutit al branzei mucigaite contrasteaza minunat cu carnea frageda – placerea se citea clar pe fata partenerei mele de masa.

Eu a trebuit sa il rog pe chelner sa-l convinga pe bucatar ca sosul Roquefort, in cazul meu, sa fie servit cu file de porc – nu stiu dumneavoastra cum sunteti, dar eu am o retinere fata de vaci in general: mi-e frica de orice vaca nebuna. Poate si pentru ca am vazut pana acum putine. Pe de alta parte, e plina tara de porci nebuni. Rare sunt locurile publice unde sa nu isi faca aparitia cateva exemplare. Dar prezenta lor e mult mai densa pe metrul patrat in zona lojelor oficiale ale stadioanelor de fotbal. Si asa imi aduc aminte cum sotia ii spune sotului: “Draga, copiii au deja 3-4 ani, ar cam trebui sa-i ducem la Gradina Zoologica”. La care tatal spune “Lasa, draga, cine vrea sa-i vada, sa vina aici!” Din pacate, pe ai nostri poti sa-i vezi in fiecare duminica la televizor.

Din nou, sa revenim la mancare – porcul meu subtire si fraged era scaldat in sosul cu aroma puternica (dar nu ca si oseanul cand se descalta). Un deliciu. Acelasi lucru se poate spune si despre ficatul de vitel in unt negru. Am mancat o jumatate de bagheta proaspata si pufoasa in timpul mesei, numai pentru ca saptamana trecuta mi s-a spus ca nu am voie paine. Pur si simplu debordez de disciplina!

Pana cand am terminat cu porcul, Sam tocmai ii spunea lui Humphrey Bogart ca Ã£un sarut e doar un sarut”, iar eu, cu privirea lui Viktor Laszlo, am mai comandat si o inghetata. Extraordinara de altfel – preparata chiar de grecul proprietar, cu portocala, nuci caramelizate, stafide si alte mirodenii asa de bune ca am mancat tot. Si asa a mai trecut o zi de dieta spartana, respectata cu cea mai mare strictete.

Nu stiu daca jurnalist sau scriitor o sa fiu vreodata, dar de mancat tare mult imi place.

peter.imre@zf.ro

Str. I.L. Caragiale nr 21-23.

Rezervari la: 021/211.15.18

Cultură