La restaurant cu Peter Imre:

de După Afaceri Cultură · 29 mai 2003 · 2 min de citit

Din momentul in care am intrat in restaurantul La Fattoria si pana cand am cerut nota de plata, m-am straduit cu toata bunavointa sa descopar o identitate anume a locului. Lucru care nu ar fi trebuit sa fie foarte dificil, avand in vedere cateva indicii mai mult sau mai putin evidente: in primul rand numele restaurantului, apoi puzderia de tablouri care infatiseaza variatiuni pe aceeasi tema (gondolele si canalele Venetiei) si, nu in ultimul rand, meniul unde varietatile de paste si pizza abunda. Din pacate, toate aceste caracteristici sunt contrazise la un moment dat de mai multe aspecte, mai degraba deconcertante: muzica nu are nimic de-a face cu faimoasele canzonete, ci este curat orientala, iar uneori frantuzeasca. #leadend#Decoratorul restaurantului a ales un stil incarcat, care doreste a aminti de renastere, cu multe ilustratii si numeroase elemente aurii. Scaunele sunt extrem de confortabile, dar mesele sunt asezate atat de aproape una de alta, incat lucrurile se complica brusc daca se ocupa toate locurile. Dincolo de senzatia de usoara claustrofobie data de aglomerarea de mese si sacrificarea intimitatii, serviciul este destul de rapid, dar nu se aseamana deloc cu atmosfera degajata si insorita din restaurantele italienesti. Chelnerii au o mina stresata si poate fi destul de greu sa li se atraga atentia. Probabil ca parmezanul a devenit la un moment dat o comoara rara, deoarece salata ruccola se remarca prin lipsa acestui ingredient. Chiar si cand am cerut un supliment, am primit doar vreo doua feliute stravezii, ceea ce mi-a confirmat senzatia ca parmezanul este la mare pret zilele acestea. De asemenea, probabil ca nu este sezonul papadiilor, pentru ca plantele din salata mea aveau in mod clar o varsta respectabila. Unul dintre punctele forte ale restaurantului este prezentarea. Cand am vazut crevetele in sos diavolo, impecabil aranjate in farfurie, m-am simtit dispus sa trec cu vederea pacatele locului. Generozitatea mea a luat insa sfarsit cand am gustat si am descoperit ca aparentele inseala – sosul este diavolo doar cu numele: in loc de condimentele si mirodeniile la care ma asteptam, am dat de un simplu si banal sos de rosii, “fara sare si piper”, la propriu si la figurat. Pe de alta parte, pastele (tortellini cu smantana si sunca) au fost chiar foarte bune. Dupa ce m-am acrit cu salata si crevetele, am vrut sa ma mai indulcesc macar putin cu un desert, insa mormanul de frisca provenita evident dintr-un tub si inghetata deloc remarcabila nu au ajutat deloc. Doua lucruri mi-au placut la La Fattoria: oliviera, cu ulei de masline cu ierburi si usturoi si otet balsamic, si locatia. Dar cred ca va mai trece ceva vreme pana sa ma mai aventurez printre tablourile cu gondole.

Cultură