La restaurant cu Peter Imre

Ospat unguresc la Hanul regal

Vorbeam saptamana trecuta despre vilele vechi care sunt reamenajate si transformate in restaurante. Ei bine, tind sa cred ca aceasta va deveni nota predominanta a Bucurestilor, in comparatie cu orice alta capitala europeana. Este, de altfel, un lucru bun, deoarece creeaza o diversitate de restaurante intime, cu un aer de familie, unde mesenii se simt intr-adevar ca acasa.

Aproape de Televiziunea Romana, in zona Pietei Dorobanti, cineva a avut curajul sa pecetluiasca prietenia dintre poporul roman si cel ungar, deschizand un restaurant imbibat de o atmosfera veritabil maghiara intr-o (cum se putea altfel?) vila din mijlocul Capitalei. De fapt, cred ca ar fi la fel de indicat sa se deschida un restaurant romanesc autentic la Budapesta. Eu unul tin inca minte anii cincinalului cand, fiind considerat un element ostil regimului, nu am putut vizita Romania, dar gaseam alinare in micii extraordinar de bine facuti la restaurantul Bucuresti din Budapesta.

Revenind la Piata Dorobanti, nu cred ca exista bastinasi din Bucuresti care sa reuseasca sa pronunte numele restaurantului: Kiraly CsA!rdA! (“Hanul regal”).

Nici nu ma asezasem bine la masa, ca am si primit, din partea casei, un amuse-bouche traditional unguresc – kAÂ¶rAÂ¶zAÂ¶tt, cel mai bun deschizator de drumuri pentru o masa regala: branza piscacioasa de burduf, frecata cu unt si boia rosie. Este o crema care, intinsa pe o felie de paine prajita, atata poftele pentru mancarurile extrem de condimentate care vor urma.

In Ungaria (si credeti-ma ca stiu foarte bine despre ce vorbesc), probabil ca numai in clatitele cu ciocolata nu se pune boia, care e de altfel la fel de populara ca sarea-n bucate. De fapt, trebuie sa facem clar distinctia intre bucataria maghiara si cea ardeleneasca. Ungurii folosesc foarte mult carnea de vita (spre deosebire de ardelenii nostri care se bazeaza pe porc) si pestele, din care se prepara faimoasa halaszlÃ© (zeama de peste), de la Szeged si pana la Balaton.

Kiraly CsA!rdA! sta bine la capitolul culoare locala – ceardacul de lemn si grinzile masive parca vor sa imite intrarea de la Castelul Visegrad, iar stemele regale unguresti de pe pereti completeaza atmosfera. De fapt, blazoanele regiunilor tinutului ungar confera o nuanta de vechi (sensul este pozitiv in acest context) si traditional. La randul sau, muzica, de la balade pana la folclor autentic, se potriveste perfect cu aerul locului.

Pe peretele principal este inscriptionata o vorba care pe mine ma linisteste si ma umple de seninatate: Nihil sine Deo (Nimic fara Dumnezeu). Este o reflectare a obsesiei ungurilor fata de rugaciunea de la masa, in care multumesc Divinitatii pentru grau, pentru vin si pentru pace. Cred ca si noi avem pentru ce sa multumim, mai ales daca avem ocazia de a lua masa intr-un asemenea loc.

Mi-au placut fetele de masa grele de bumbac brodat, albe ca spuma laptelui, si farfuriile intinse, mari, care reinvie ospaturile regesti de odinioara.

Meniul include toate specialitatile consacrate ale bucatariei maghiare: de la traditionalul gulas, o mancare care tine loc si de ciorba si de felul principal, pana la jumari de peste servite cu rondele crocante de ceapa prajita sau bine cunoscutul paprikas de pui cu galuste. Exista aici si veritabilul biftec tatar, a carui origine se regaseste in vremurile de peregrinare ale vechilor neamuri unguresti, cand calaretii nomazi din stepele Mongoliei fragezeau carnea sub saua cailor.

Dupa gulasul traditional la ceaun si supa de gaina AÅ¡jhA!zi, a urmat ficatul de gasca cu mere coapte, un deliciu veritabil unguresc. Cred ca ficatul a vazut gratarul doar vreo 3-4 secunde, cat sa se fragezeasca si sa se rumeneasca la chip, dupa care feliile cremoase s-ar fi putut intinde cu usurinta pe paine. Asezat pe un pat de mere coapte si acoperit cu rondele aurii de ceapa prajita si presarata, bineinteles, cu paprika, ficatul de gasca va va starui in gand cateva zile bune.

Un avertisment: nu veniti la acest restaurant daca aveti lucruri importante de discutat, pentru ca mancarea este atat de multa si de buna, incat in mod cert nu veti avea timp de conversatii. O portie poate satura cu usurinta doua persoane si mai ramane si pentru acasa.

Pe de alta parte, nu cred ca vreunul dintre regii unguri a fumat vreodata trabucuri, astfel ca reclama la vedere intr-un loc marcat de patina istoriei nu mi se pare deloc o idee nimerita. Tot asa, as scoate si tavile care poarta numele unei bauturi. Din nou, restaurantul este prea bun pentru a fi “brenduit” – marca sa trebuie sa fie Kiraly CsA!rdA!, nu alcool sau vreun alt produs de larg consum.

Revenind la lucrurile bune, ciolanul a la PeknÃ© se topeste in gura – bucata imensa de carne afumata si fiarta este asezonata cu piper, paprika, cimbru, ceapa si servita cu bucati de legume fierte. Totul este “udat” cu sosul in care au fiert carnea si legumele. Este un fel de mancare ce te face sa nu mai doresti nimic altceva dimineata, la pranz si seara. Merita sa gustati si puiul Tercsi nÃ©ni, umplut cu ciuperci si caise, invelit in pesmet delicios de crocant si acoperit din belsug cu cascaval ras.

Dupa cum am mai spus, chiar daca situatia este foarte imbucuratoare acum, valoarea restaurantului va putea fi confirmata doar de timp si sper sa nu apara si aici problemele specifice localurilor romanesti: dezertarea bucatarului, certurile cu personalul si transformarea unei mese intr-un teren minat.

Pana una-alta, totul merge bine la Hanul regal – cum la orice restaurant cu un anumit specific national prezenta mesenilor din etnia respectiva constituie garantia calitatii si autenticitatii, m-am bucurat sa constat la Kiraly CsA!rdA! ca exista mai multi unguri in Bucuresti decat mi-am imaginat. Sunt convins ca este un loc unde si bunul meu prieten Gyuri Frunda vine sa manance, nu sa faca politica. De altfel, cred ca un asemenea restaurant, cu o bucatarie care vorbeste de la sine si cu servicii fara cusur, face mai multa reclama si promoveaza mai bine imaginea unei tari decat orice eforturi politice.

Uitandu-ma prin restaurant, am observat ca, desi de-abia se deschisese la acea ora, era deja plin ochi si doar cu mare noroc am gasit o masa libera fara o rezervare prealabila. Asa ca ar fi bine sa va asigurati locul cu cel putin o zi inainte.

In rest, clientul se simte aici tratat cu adevarat regeste, de la calitatea mancarii si pana la promptitudinea eleganta a ospatarilor. Pana acum, este al doilea restaurant care ar putea candida la titlul de Restaurantul anului, ceea ce ma bucura, avand in vedere ca suntem de-abia in februarie. In vederea alcatuirii topului anual, apelez cu placere la impresiile cititorilor, pe care ii rog sa-mi scrie daca au observat o scapare cat de mica la restaurantele din aceasta rubrica. La urma urmei, Restaurantul anului trebuie sa fie perfect.

Dupa asa un festin, pare improbabil sa mai gasiti loc si energie pentru un desert. Dar cand chelnerul va va imbia cu clatite, galuste de branza sau piure de castane, va veti trezi cu siguranta comandand ceva dulce. Nici la desert restaurantul nu se dezminte – portiile sunt uriase si gustoase.

Clatitele dintr-un aluat fin, umplute cu stafide si nuci macinate cu rom si acoperite cu sos de ciocolata amaruie, ornata cu doi bulgari de frisca sunt un desert usor si gustos, intrecut poate doar de galustele de gris si branza, presarate cu visine si bucati de migdale si scaldate in sosul acrisor al fructelor.

In incheiere, ii recomand proprietarului sa renunte la coala de hartie de pe usa care anunta oferta de “business lunch”, deoarece era cat pe ce sa le scad “nota la purtare”, dar, la insistentele tovarasilor mei de masa, m-am gandit sa nu stric totusi munca intregii echipe din cauza unei foi volante. Asa ca ii urez gazdei “Isten tartsa meg a hA!zad” (“Dumnezeu sa-ti tina casa”).

Calea Dorobantilor 177. Rezervari la tel: 230 40 83 / 0722 431 336
peter.imre@zf.ro

Gastronomie