La restaurant cu Peter Imre
La Noblesse oblige (chiar si pe chelneri) Continuam seria vilelor din cartierul Primaverii, numai ca, de data aceasta, am nimerit mai degraba intr-un mic castel care gazduieste, cel putin arhitectonic, probabil unul dintre cele mai frumoase restaurante din Bucuresti - Noblesse
La Noblesse oblige (chiar si pe chelneri)
Continuam seria vilelor din cartierul Primaverii, numai ca, de data aceasta, am nimerit mai degraba intr-un mic castel care gazduieste, cel putin arhitectonic, probabil unul dintre cele mai frumoase restaurante din Bucuresti – Noblesse.
Chiar din exterior, constructia iti taie rasuflarea, fiind in acelasi timp simpla si extrem de eleganta, fara briz-brizuri, dar cu o linie gratioasa, care, din pacate, nu se mai regaseste in structurile ridicate recent. O casa in care cu siguranta au avut loc baluri grandioase, serate stralucitoare si cine stie cate alte evenimente si drame mondene.
La randul sau, interiorul nu dezamageste, fiind cel putin la fel de impresionant ca si fatada: draperii somptuoase de brocart, scaune grele de lemn, mese care ar putea fi la loc de frunte si in Castelul Peles, lustre opulente, pseudo vitralii care se armonizeaza cu restul elementelor de decor, parchet masiv cu intarsii si, mai ales, o grija aproape obsesiva pentru detaliu, care nu poate decat sa ne bucure. De asemenea, peretii au pastrat stucaturile aurite ale vechilor palate bucurestene.
Totul pastreaza o nota comuna, o eleganta calma, vadite si in uniformele fara cusur ale chelnerilor. De fapt, chelnerii sunt atat de eleganti, incat, in mod eronat, au impresia ca ei sunt personajele principale in aceasta piesa care se numeste masa de pranz. Colegul meu fotograf a fost intampinat cu reticenta de catre cerberul pe post de chelner, a carui costumatie este in mod cert mai frumoasa decat purtarea. Fara sa fi schitat macar gestul de a fotografia ceva, insotitorul meu era sa fie evacuat din restaurant. Sunt de parere ca este bine sa respecti intimitatea locului, dar lumea trebuie sa inteleaga si ca, de fapt, orice restaurant in care oricine poate intra de pe strada (si pe firma caruia nu scrie club privat) este, potrivit bunului si vechiului termen comunist consacrat, o “unitate de alimentatie publica”, iar in acest context accentul cade pe cuvantul “publica”. Restaurantul Noblesse este mult prea frumos pentru ca proprietarul sa aiba ceva de ascuns.
Meniul este echilibrat, promitand atat preparate bazate pe delicatese traditionale romanesti, cat si elemente din bucataria internationala, evident selectate de mana unui profesionist. Muzica este placuta si imbie la desfatare si siesta. De fapt, restaurantul in sine este mai presus de orice repros, dar tocmai acest lucru ma indeamna sa afirm ca trebuie sa dispara mentalitatea unor chelneri care au ambitia sa faca legea, deoarece, la restaurant nu se aplica zicala “Casa mea, castelul meu” ci “Casa mea e casa ta”. Cu atat mai mult cu cat, intre mine si chelner exista o diferenta semnificativa: el este platit sa se afle acolo, in vreme ce eu platesc pentru a fi acolo. Iar daca nu ma apuc sa fac cine stie ce gesturi obscene sau sa incerc sa plec cu tot cu scaun, atunci confortul si fericirea mea trebuie sa fie pe primul loc.
Pana acum am scris despre multe restaurante si cred ca, de fapt, chelnerul este punctul de legatura dintre elementele materiale (de pilda o bucata de sorici) si senzatiile mele in calitate de client. Iar daca puntea e subreda, nu conteaza cat de bun e soriciul.
Cum ati ghicit probabil citind pana in acest punct, articolul de fata este in primul rand despre (unii) chelneri. Dupa mai multe preumblari prin lume si prin tara, tin foarte mult sa definesc motivul pentru care mergem intr-un restaurant precum Noblesse: oaspetele vrea sa fie rasfatat, sa se simta bine si sa fie tratat ca un rege – iar pentru toate aceste lucruri este dispus sa plateasca bine. O vizita la un astfel de restaurant trebuie sa fie momentul de glorie al zilei, un adevarat orgasm gastronomic, iar chelnerul este o componenta a acestui intreg. De fapt, bucatarul, chelnerul si seful de sala trebuie sa actioneze ca o orchestra disciplinata, pentru ca, daca un singur membru al echipei scapa o nota falsa, toata simfonia s-a dus pe apa sambetei, iar Wagner poate parea mai jalnic decat un manelist. Trebuie sa admit ca Noblesse are toate ingredientele unui restaurant perfect, dar orchestra mai trebuie sa lucreze la acorduri.
De asemenea, daca un chelner nu zambeste 90% din timp, este ca un chirurg caruia ii repugna sangele. Din pacate, peste tot in Romania vad restaurante foarte bune, populate insa de chelneri crispati si incordati de parca cineva i-ar fi obligat sa aleaga aceasta profesie. Domnilor, nu este chiar asa de rau – este un loc de munca cel putin la fel de bun ca oricare altul!
De altfel, Victoria (patroana restaurantului Noblesse) cred ca a fost, pe vremuri, cea mai buna chelnerita, o adevarata profesionista, cu un zambet si o buna-dispozitie contagioase. Astfel, un adevarat chelner trebuie sa poata stabili o legatura cu mine, clientul, ca sa ne bucuram impreuna de faptul ca eu platesc.
Noblesse este un loc unde orice mare corporatie poate organiza un eveniment oricat de simandicos si unde parizianul venit de la Londra isi poate sarbatori cu sarg ziua de nastere. Cu toate acestea, in mijlocul acestei avalanse de noi restaurante (care apar in acelasi ritm in care se nasteau copiii decretei in vechea epoca), subliniez ca este nevoie de vreo zece ani de servicii impecabile, pentru a putea afirma ca un restaurant este intr-adevar bun. Vom reveni pentru a verifica mentinerea standardelor, iar pana atunci il recomandam clasei de sus a Bucurestilor (“sus” nu se refera in acest caz la etajul sapte al unui bloc din Drumul Taberei).
Am inceput masa cu supa de pui cu ghimbir, fierbinte, hranitoare, aromata si parfumata. Eu unul ma bucur ca tot mai multe restaurante romanesti au inceput sa foloseasca ghimbirul, aceasta radacina cu un gust cu totul special, dulce-condimentat, care confera un o savoare rafinata oricarei mancaruri. La randul sau, crema de mazare servita cu salau in crusta de susan este impecabila.
A urmat calamarul cu raci si sos Rocquefort (Vicky, mama, te rog corecteaza formularea “Rockford” din meniu, ca doar tu ai vazut branza Rocquefort inca de pe vremea cand altii nu vedeau nici macar pui de Gostat!). Carnea frageda de calamar si raci, servita cu bucati de legume moi ca untul si putina dulceata de fructe de padure este o nebunie. Pentru cei care doresc sa pregateasca acasa acest soi de calamar, e bine de stiut ca preparatul seamana foarte bine cu sarmalutele noastre, doar ca, in loc de foi de varza se foloseste calamar, iar in loc de carnea de porc – racusori. Doar orezul e acelasi.
Am incheiat cu prajitura casei, o noutate in materie de deserturi: pandispan pufos cu vanilie si ciocolata, acoperit cu inghetata, crema de lamaie parfumata, ciocolata alba, migdale si ciocolata cu lapte. A fost atat de bun, incat chelnerul incruntat nici nu ar fi meritat onoarea de a ni-l aduce la masa. Tot un deliciu a fost si surpriza dulce, un parfait cu nuci si portocale, atat de cremos incat chiar ca parca era facut din lapte si miere.
Pacatele chelnerilor de la Noblesse au fost spalate de bucatarul-sef care a transformat masa de pranz intr-o pura desfatare. Insa vom continua sa monitorizam performantele restaurantului, astfel incat il rog pe bunul meu prieten Sebastian (fidel cititor al rubricii si oaspete al restaurantelor despre care scriu) sa treaca si pe la Noblesse, pentru a-si da cu parerea. Sper ca nu va fi nevoie sa revin cu un post-scriptum precum cel care urmeaza.
P.S. Din pacate, ni s-au aratat numai lucrurile bune la restaurantul de saptamana trecuta, astfel incat, la recomandarea noastra, un om bun al Romaniei s-a hotarat sa se desfete intr-o dupa-amiaza de sambata cu deliciile maghiare de la Kiraly CsA!rdA!. Nestiind drumul catre restaurant, a indraznit sa dea telefon pentru a cere lamuriri. Dupa cateva clipe de parlamentari cu vocea blonda si duioasa de la celalalt capat al firului, a fost pasat unui alt “cadru”, dar nu inainte de a auzi pe fundal aceeasi voce oxigenata decretand ca “e un dobitoc la telefon care nu stie sa ajunga pana aici”. Trebuie sa recunosc ca cetateanul care a dorit sa manance sambata la Hanul Regal este intr-adevar un dobitoc, cum de altfel suntem si noi daca vreunul dintre noi mai bate vreodata drumul pana acolo. Cat de putin ajunge pentru a ruina o investitie, un loc care ar fi putut candida cu succes la titlul de Restaurantul Anului… As vrea sa aud de la patronii Kiraly CsA!rdA! ca vocea blonda lucreaza de maine ca vanzatoare de branza in piata Matache – desi cred ca prin aceasta remarca am insultat piata. “Chelneria” nu poate fi prefacatorie, ci trebuie sa fie in sange, in creier si in suflet. Iar orice chelner care il face pe un (potential) client “dobitoc” merita sa fie detasat in zootehnie, cu toate ca si animalele trebuie tratate cu mai mult respect.
Din nou fac apel la cititorii Ziarului Financiar sa imi semnaleze asemenea lucruri, pentru a le putea corecta cat mai repede.
Restaurantul Noblesse, Str. Paris 47 A. Rezervari la tel: 230 54 06, 0721 855 333
peter.imre@zf.ro
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
