La restaurant cu Peter Imre

La Paris, ca la Paris

Vrem sa ne integram, dar nu ne zbatem indeajuns, caci parca totusi balacareala balcanica este mai confortabila decat calitatea, ordinea si disciplina. Dar chiar daca nu vrem noi cu tot dinadinsul, tot suntem impinsi de la spate. Dar pentru ca aceasta publicatie are calitatile unui confrate din oricare capitala de pe batranul continent, stiu cu siguranta ca este citita de acei oameni care apreciaza calitatea europeana a vietii. Iar prin calitate europeana nu m-am referit neaparat la Bulgaria.

Prin urmare, acest articol se va referi la un restaurant de nota zece, situat intr-una din capitalele europene despre care am pomenit mai sus. Weekendul trecut, iubita mea mi-a facut o surpriza si m-a dus la Paris, oferindu-mi o seara de La Multi Ani intr-un restaurant exceptional din orasul luminilor, unde si parizienii sunt mandri daca ajung.

Dupa cum am spus mai sus, ziarul acesta se adreseaza totusi unei categorii de oameni care ajung la Paris si nu o fac prin fasia afanata de la granita pe jos, ci coboara la Orly si calatoresc cu taxiul pana la un hotel de la patru stele in sus. In aceste conditii, din primul milion greu castigat in ultimul an, le da mana sa-si duca iubita intr-un loc ce intruneste toate criteriile pentru o seara speciala.

Trebuie sa recunosc ca, pentru mine, una dintre placerile vietii este sa caut astfel de locuri, curiozitati sau raritati, care intra la capitolul amintiri de neuitat. Si unde se pot gasi mai usor templele inchinate gastronomiei, daca nu la Paris?

Dupa ce v-am excitat simturile, sper eu indeajuns, haideti sa va povestesc unde am fost si ce s-a intamplat. Langa Luvru, Rue Rivoli, cum mergi catre Gradinile Tuilleries, pe dreapta, pe o straduta, se gaseste restaurantul CarrÃ© des Feuillants. Spre surprinderea multora, nu e un loc specific galic, ci un restaurant fusion, decorat intr-o nota zen, unde eleganta perfecta este conferita de simplitate. De fapt, decoratiile se rezuma la crini imperiali, vazele cu aceste minunate flori fiind expuse cam peste tot unde se gasea cate un coltisor liber.

La CarrÃ© des Feuillants am constatat, din nou, ca, daca esti stapan pe meserie si iti place intr-adevar ceea ce faci, acest lucru se resimte in fiecare gest si vorba, de la chelnerii serviabili si pana la mancarea fara cusur pregatita de Alain Dutournier. De altfel, Dutournier a fost desemnat bucatarul anului in 2002 si 2003 in Franta, unde competitia poarta nume precum Alain Ducasse, Roger Verger si … si …. Acestia sunt, de fapt, campioni mondiali.

De indata ce am intrat in restaurant, am observat naturaletea si gratia deloc fortata cu care chelnerii se misca printre mese, completand atmosfera calma, confortabila. Eu unul am mai fost prin doua-trei locuri unde muritorul de rand nu stie ce tacam sa foloseasca la fiecare fel de mancare, dar aici a fost pentru prima data cand aerul zen al restaurantului m-a coplesit si m-am pomenit aproape timorat de perfectiune. De fapt, singurul element imperfect din decor eram eu.

Chelnerii imbracati simplu dar elegant, cu surasuri veritabile nu artificiale, ne-au primit ca pe niste oaspeti dragi, la o masa de seara. Desi pe fata mea scria ca vin dintr-o provincie ascunsa a Europei, nu m-au pus sa las sacul cu merinde la garderoba si nici nu mi-au aratat usa ca sa ma indrept spre un bistro mai ieftin de pe malul Senei, ci m-au condus prin restaurant, iar apoi la masa – intr-un asemenea loc nu incercati sa intrati fara rezervare, ci dati un telefon cu cel putin 10-14 zile inainte. Ca si la Fantoma Operei de pe Broadway, la CarrÃ© des Feuillants se “joaca” in fiecare seara cu casa inchisa. Doar ca aici spectacolul este gastronomic.

Cred ca primirea calduroasa a avut de-a face si cu faptul ca femeia mea arata exceptional, ceea ce a atras privirile chelnerilor si ale mesenilor. Astfel, facandu-ne intrarea, ne-am dat seama ca vom avea o seara minunata – ceea ce s-a si intamplat.

Tacamurile de un design futurist, farfuriile si aranjamentele de pe mese, toate respectand nota zen-orientala, m-au confuzat asa de tare incat a trebuit sa intreb daca opera de arta din portelan de pe masa este intr-adevar o scrumiera si daca se poate folosi.

Cum am mai spus in numeroase randuri, un restaurant bun nu are mai mult de 4-5 feluri de mancare. Iar aici, delicatesele pot fi numarate pe degete – 5 antreuri, 3 mancaruri din peste, 4 preparate din toate felurile de carne (de la iepure la miel) si 3 nebunii ale bucatarului.

A trebuit apoi sa ma obisnuiesc cu faptul ca, pe langa ceea ce am comandat, in pauzele dintre felurile de mancare, ni se tot aduceau felurite gustari. Sesizand uluiala de amator de pe fetele noastre, chelnerii amabili ne-au explicat cu foarte multa prietenie despre ce era vorba si din ce anume erau preparate gustarile cu pricina.

Si asa ne-au amuzat de la inceput cu un jeleu din coada de vaca intr-un sos de alga marina acompaniat de spuma de ciuperci si parmezan prajit. Inchipuiti-va o piramida cu varful in jos, de marimea unei scrumiere mai mici, cu jeleul peste sosul de un verde vioi, langa un bol cu spuma de ciuperci, iar parmezanul pe post de lingurita.

Fiecare aparitie a chelnerilor este un spectacol in sine, chiar si felul in care este prezentata painea preparata in casa din faina macinata la o moara artizanala, neagra, integrala si integrata, cu chimen si diverse seminte.

De asemenea, chiar daca eu nu beau alcool, pentru paharul de vin al Dianei a venit un sommelier care, in functie de ceea ce comandasem, ne-a recomandat vinul care s-a dovedit un mare succes.

Dupa jeleul piramidal, am luat un fel de prajitura din foie gras, cu bucati de trufe si cateva ciupercute in condimente, o compozitie care arata asa frumos in farfurie incat mi-a fost mila sa o fac bucatele.

Partenera mea a ales homar breton cu nugatina de usturoi dulce si reduction de muscat (un fel de crema de vin, care pastreaza doar aroma strugurilor), totul condimentat cu piper.

Contradictia de gusturi (dulce-piperat sau acru-sarat-dulce si savoarea algelor marine cu clasicele tuseuri de homar sau de foie gras) te fac sa te antrebi cata fantezie poate avea bucatarul. Dupa parerea mea, Dutournier poate fi usor comparat cu orice pictor suprarealist care amesteca toate elementele in asa fel incat, atunci cand le vezi, te intrebi cum de a inventat o asemenea combinatie. De fapt, bucatar este impropriu spus – e de fapt un artist, ale carui opere se consuma pe loc.

La randul lor, chelnerii, desi stiu ca restaurantul este in topul topurilor si ca Dutournier este bucatarul anului, se bucura din inima vazand bucuria mesenilor – iar noi chiar ne-am bucurat ca doi copii. Dupa primele cinci minute ne simteam deja ca acasa, iar de-abia dupa vreo ora ne-am dat seama ca nu exista nici un fond sonor. Dar nu veti simti lipsa muzicii, deoarece va veti rasfata cu o simfonie de culori, miscari si gusturi.

Am continuat cu coquilles Saint Jacques, cu trufe, nuci, telina confiata si un fel de mousse de alge. Diana a ales pestele denumit la noi mihalt – de fapt bucatele de carne de marimea unei nuci, invelite in taiteii chinezesti extrem de fini, usor afumate si acompaniate de fasii timpurii de sparanghel verde marinat.

E foarte dificil sa descriu multitudinea de gusturi perfecte care au facut ca doua ore si jumatate sa ni se para un ragaz mult prea scurt pentru un asemenea ospat rafinat. Totul e lejer, usor, fin si fiecare moment e un rasfat, de la mancare, la comportamentul chelnerilor, atmosfera si, nu in ultimul rand, unul dintre punctele forte ale restaurantelor din Hexagon – componenta vizuala a prezentarii. Fiecare oaspete este servit de doi chelneri – unul tine tava, iar celalalt pune preparatul in fata meseanului si ofera toate explicatiile necesare, fara aerele de superioritate ale chelnerilor de la Kiraly CsA!rdA!. De altfel, toti cei prezenti la celelalte mese afisau un aer de oameni multumiti, care savureaza momentul si traiesc clipa fara sa se gandeasca la lucruri precum intretinerea neplatita pe luna trecuta.

Am incheiat cu un desert fabulos: biscuit pane, cald umplut cu marmelada de mandarine, servit cu pere Szechuan, jeleu si serbet de mandarine. Aceasta compozitie pe tema mandarinelor reprezinta de fapt patru feluri de desert: serbet, prajitura umpluta cu marmelada, perele Szechuan si un jeleu minunat pe care poti sa-l combini cu oricare din cele de mai sus.

In tot acest timp, chelnerii nu au manifestat nici un fel de superioritate sau ironie fata de neavenitul din provincie, ci, dimpotriva, au fost foarte saritori si naturali, transportandu-ne in atmosfera locului. Acesta este, de fapt, adevaratul professionalism: cand esti natural si nu incerci sa pari mai mult decat ceea ce esti.

In consecinta, la sfarsitul mesei, si eu si Diana ne bucuram asa de mult incat nu ne venea sa plecam. Cu alte cuvinte, ne-am simtit bine, ceea ce si conteaza la un restaurant. Nici macar frigul neobisnuit nu ne-a stricat plimbarea de la Piata Concorde, pe Champs ElysÃ©es, pana la Arcul de Triumf.

Desi as dori sa mai descopar si alte locuri de calitate la Paris, imi va fi greu sa nu pornesc direct spre CarrÃ© des Feuillants. Cat despre numarul de Imre pe care i l-as acorda, a primit deja doua stele de la Michelin. Ar fi un sacrilegiu sa imi permit sa adaug ceva la cele doua stele si la titlul de bucatar al anului castigat de Dutournier.

In concluzie, daca altceva nu va atrage atentia, macar acest restaurant merita vizitat la Paris, asa ca: Pe cai, romani! CarrÃ© des Feuillants va asteapta.

Rue de Castiglione 14, 75001 Paris. Rezervari la tel: + 01 42 86 82 82

peter.imre@zf.ro

Cultură