La restaurant cu Peter Imre

Chelneria part-time la La Madeleine

Am o pofta primavaratica sa scriu cronici despre restaurante, alimentata de aerul parfumat de miresmele pomilor in floare si de soarele inca molatec, ce incepe insa sa ne incalzeasca sangele si sufletele.

Astazi va voi povesti despre un restaurant de cartier – un cartier bun, elegant, nobil. La Madeleine se afla intr-una din zonele cele mai dragi inimii mele, intre Manastirea Casin si Piata 1 Mai, pe strada Constantin Sandu Aldea, unde, de altfel, am si locuit vreme de patru ani, in tineretea mea zbuciumata. Pe atunci, strada era marginita doar de case vechi si frumoase si se remarca printr-o liniste si pace de care 90% dintre bucuresteni au parte probabil doar atunci cand ajung la Poiana Brasov.

In primele zile ale fragedei noastre democratii, in primavara anilor ’90, strada Constantin Sandu Aldea era populara mai cu seama printre oamenii linistiti, care veneau din alt Bucuresti, vestigii ale aristocratiei si martorii unei lumi apuse, despre care mai citim doar in romane sau in biografiile romantate. Acesti oameni calcasera prin cele mai sofisticate si vestite restaurante ale urbei, in vremurile de odinioara.

Probabil ca acest gand l-a determinat pe proprietarul restaurantului La Madeleine sa transforme o veche casa de pe aceasta strada umbroasa intr-un loc intim si relaxant. Doua camere relativ mici, decorate in culori pastel si presarate cu mobila veche de epoca, includ un total de vreo 5-6 mese, care fac ca atmosfera sa semene mai mult cu casa primitoare a unui bun prieten si nu neaparat cu un loc public. Draperiile grele de brocart imbraca geamurile inalte ce imi amintesc de bunica mea care, ca intr-un roman de Balzac, broda la fereastra, aruncand din cand in cand un ochi si la spectacolul animat al strazii.

Daca alegeti o masa de la geam, privirea va va fi atrasa imediat de privelistea de afara, care se remarca prin lipsa odihnitoare a agitatiei si care imi sugereaza ca, macar pentru o ora-doua, nu e nevoie sa ma amestec in forfota nebuna a metropolei. Tare m-as bucura daca am avea parte de o primavara parfumata cu mireasma liliacului (care se gaseste de altfel in abundenta pe strada Constantin Sandu Aldea), si nu sufocata de mirosul intepator al transpiratiei luptei politice… Mi-ar face placere daca romanii s-ar putea rupe de zapaceala cotidiana, de goana dupa mai mult pentru unii si lupta pentru supravietuire pentru altii. E pacat sa nu observam ca afara e primavara si, dupa cum spun englezii, ar trebui sa ne facem timp pentru a mirosi trandafirii. Desi iarna tranzitionalo-electorala nu pare ca s-a terminat, ba, dimpotriva, furtunile de tot felul de-abia acum incep, asta este totusi problema lor. Noi ar trebui sa savuram o mancare buna si sa pandim aparitia liliacului.

Din start, restaurantul satisface cateva dintre criteriile mele de evaluare. De pilda, meniul nu are mai mult de zece feluri de mancare, alese insa cu grija. Din pacate, din aceste putine preparate si mai putine sunt disponibile, astfel incat dorada pe piatra cu sos de capere s-a remarcat prin absenta, dupa ce raul fusese deja facut si ma montasem pentru un festin cu peste. Foarte interesant la acest restaurant este si modul de preparare a mancarurilor, care sunt pregatite pe piatra – asa-numita bucatarie “pierrade”, astfel incat am fost atras, pe langa imprejurimile purtatoare de nostalgie, de promisiunea unei mese originale. Ma incita ideea unor mancaruri asezate pe piatra fierbinte, ca de altfel si in cazul bucatariei coreene, unde preparatele sunt gatite fara a omori insa gustul.

Dupa primele minute de incantare, a aparut si prima nota discordanta – e pacat ca un restaurant cu pretentii, cu mobilier stil si samovar de argint ingaduie sa urle din boxe un post de radio oarecare, la care, intre doua feluri de mancare, oaspetii asculta stirile ce anunta zeci de morti si diverse tragedii. Parca la numele restaurantului s-ar potrivi mai bine primavara cu Charles Aznavour decat o lalaiala indescifrabila. A fost doar o coincidenta fericita ca, in timp ce scriam, postul respectiv de radio a difuzat si o melodie cu Mireille Mathieu.

Am inceput cu felii subtiri si rozalii de piept de rata afumat, suculent, fraged, asezonat cu andive si sos caramel, o combinatie exceptionala. M-a incantat si terina de ciuperci, taiate in felii groase pentru ca drumetul sa nu ramana flamand si acoperite de un sos rosu condimentat. Este uvertura perfecta pentru o cina cu Ea.

Dupa scurta placere a antreurilor, a urmat ceva care mi-a demonstrat inca o data ca nu tot ceea ce incepe bine are obligatoriu si un final fericit. De fapt, neplacerea a debutat chiar de la antreuri, cand am observat ca escalopul de ficat de gasca se scalda in ulei. I-am cerut apoi chelnerului sa inlocuiasca fondul sonor, la care am primit un raspuns pe care nu l-am mai auzit nicodata: “Eu lucrez aici part-time si nu prea stiu cum sta treaba”. Ma intreb daca, in timpul liber, chelnerul cu pricina se duce la scoala de chelneri (pentru ca ar avea mare nevoie daca nu se gandeste la o schimbare radicala de profesie) sau daca se dedica altor indeletniciri, la care sper ca se pricepe mai bine decat la servirea clientilor. De asemenea, nu am militat niciodata pentru o uniforma a chelnerilor, dar nici nu mi se pare normal sa fiu servit de niste persoane imbracate de parca ar fi venit de la sala de sport sau de la o plimbare prin piata. Macar de-ar fi arborat un costum sau o tinuta mai adecvata… Si pentru ca tot sunt la capitolul personalului, ii recomand calduros celuilalt chelner ca, dupa ce termina de schimbat roata de la masina, sa demareze un amplu proces de igienizare personala, fara a omite unghiile. M-a deranjat si modul in care primul chelner, dupa ce a solicitat o precizare cu privire la comanda, a strigat din toti rarunchii din mijlocul salonului “Deci ciuperci, mama!”. Banuiesc ca mama este bucatarul.

Poate ca as mai fi iertat cate ceva, daca felul principal ar fi reusit sa ma faca sa uit de aceste necazuri. Din pacate, nu a fost cazul. Crevetele calificate in meniu drept “gigante” erau de fapt banalele crustacee de la Selgros si, in ton cu melodia “Only you” ce racnea din difuzoare, au fost “only three”. Mai mult decat atat, desi ma asteptam la orez negru am primit clasicul orez din piata fiert cu vegeta, iar sosul hollandaise provenea cu siguranta din borcan. In aceste conditii, mi se pare exagerat sa platesc 500.000 de lei pentru ceva ce pana si mie mi-ar reusi mai bine daca as studia cinci minute o carte de bucate. In timp ce ma luptam cu crevetele subnutrite, am remarcat si blazonul incrustat pe tacamuri, insa, daca ar fi sa ma iau dupa ceea ce scria pe furculita si cutit, casa nobiliara la care se refera blazonul cu pricina se numeste Inox.

De asemenea, cartofii pai care ar fi trebuit sa fie garnitura la puiul in sos de salvie s-au transformat in mod misterios in aceeasi mana de orez fad. Cred ca le ramasese o cratita de orez de la pranz si isi taiau astfel costurile.

In aceste conditii, am conchis ca La Madeleine este locul ideal de intalnire pentru “oamenii de afaceri” care doresc sa stea cat mai departe de raza vizuala a PNA-ului, pentru ca cei care vor doar sa savureze o masa sigur nu vor mai calca pe aici.

Intr-un final apoteotic, am ajuns la desert: asa-zisa spuma de ciocolata era de fapt o banala budinca la plic, iar parfait-ul cu afine ar fi putut fi folosit cu usurinta pe post de arma mortala, fiind inghetat bocna. Cat despre tortul de ciocolata amaruie garnisit cu sos de menta, nu am reusit sa-mi dau seama daca siropul era preparat din Aquafresh sau Colgate. Toate aceste dezamagiri m-au facut sa apreciez fantezia celui ce a scris meniul, in vreme ce talentele bucatarului sunt, vorba lui Caragiale, “sublime dar lipsesc cu desavarsire”.

In concluzie, doua lucruri au fost bune la restaurantul La Madeleine: strada Constantin Sandu Aldea si faptul ca a venit primavara.

Strada Constantin Sandu Aldea nr 64. Tel: 224 50 17
peter.imre@zf.ro

Gastronomie