La restaurant cu Peter Imre

La Kaiser Franz Joseph, cum ti-o fi norocul

Imi este si greu sa ma apuc sa scriu un articol despre un loc precum Kaiser Franz Joseph, unde prima impresie este de fapt un amalgam de senzatii: bucuria de a pasi pragul unei vechi case renovate cu gust, dezamagirea provocata de preparatele absente nemotivat si eternul discurs despre proprietatea privata, tinut de patronul roman de restaurant.

Dar sa incepem cu inceputul: locuinta veche, boiereasca, a fost refacuta in toata splendoarea sa de mult apusa intr-un cartier unde blocurile comuniste au luat locul tuturor cladirilor placute ochiului. Ca prin miracol, aceasta veche vila a supravietuit, iar cei care au investit in restaurant au reusit sa scoata la iveala o adevarata bijuterie – saloanele regale din Viena si Budapesta, de pe timpul lui K.u.K. (Kaiser und Konig) se regasesc intr-o replica fidela pe Delea Veche. Format din cateva incaperi in diferite culori, cu mobilier greu si broderii imperiale dintr-o catifea albastru neguros si bordeaux sangeriu, locul este de o eleganta rar intalnita prin Bucuresti. M-a contrariat totusi faptul ca, pe langa corpul principal al cladirii, exista si o dependinta mai modesta care, la randul sau, functioneaza ca restaurant – de fapt, aceasta constructie ce seamana oarecum cu o bucatarie de vara mi-a amintit de satul Certeze, unde toti fostii oieri s-au trezit cu o poala de bani dupa diverse munci prin strainataturi si s-au apucat, bineinteles, sa-si construiasca palate cu noile averi. Astfel, tot satul este impanzit de casoaie cu cate patru etaje si, obligatoriu, ascensor, dar, in cea mai mare parte a timpului, acestea sunt cufundate in intuneric, deoarece proprietarii locuiesc tot in vechile bordeie, situate in coasta pseudo-castelelor. Ca si la Certeze, in capatul curtii restaurantului se afla o casuta, transformata intr-un restaurant dragut si primitor, decorat cu fier forjat, caramizi si lemn natur.

Mare pacat insa ca toate aceste accesorii placute nu constituie decat o parte din restaurant, si anume un exterior frumos spoit pentru a seduce clientii, care sunt abandonati apoi in bratele realitatii ce ne invata ca “nu tot ce zboara se mananca”… Astfel, gazdele noastre ne-au oferit o serie de surprize de care ne-am fi lipsit cu draga inima.

Pentru a nu stiu cata oara prin itinerariul meu gastronomic bucurestean, m-am lovit de aceeasi mantra pe care unii proprietari de restaurante o intoneaza cat e ziua de lunga: “Restaurantul e proprietate privata, nu aveti voie sa faceti poze” si multe alte asemenea formule magice al caror efect garantat este gonirea clientilor din restaurant. Proprietarul cu pricina ne-a apostrofat spunand ca nu e voie sa facem fotografii “la om in casa”, desi ma indoiesc sincer ca, daca as fi vrut sa pozez mancarea din casa unei gazde as fi avut parte de aceeasi reactie. Totusi, patronul (care avea mai degraba aerul unui bodyguard dur de cartier imbracat in negru din cap pana-n picioare), in plictiseala lui de dupa-amiaza (avand in vedere ca nu era nimeni in restaurant) a gasit de cuviinta sa-i faca educatie civica fotografului, despre cine si cum trebuie sa se comporte pe o proprietate privata, punctul forte al argumentatiei fiind teama sa ca nu cumva cineva sa vada pozele si sa fure ideile sale de design interior. Intre noi fie vorba, designul, desi minunat, nu va primi niciodata un premiu pentru originalitate fiind doar o copie (foarte reusita) a unei atmosfere de salon austro-ungar. Iar dupa cum bine a spus cineva cu mult timp in urma, “imitatia este cea mai sincera forma de admiratie”, astfel incat nu vad ce rau i-ar face cativa discipoli. De asemenea, m-as mira ca un spion american deghizat in fotograf al Ziarului Financiar sa fie delegat intr-o misiune sub acoperire pentru a fura marea inventie din domeniul designului.

Am trecut si de acest hop aparent omniprezent in restaurantele bucurestene (in perioada Pastelui am petrecut cateva zile prin Viena si Lichtenstein, unde am zabovit prin cateva “locuri de mana a treia”, precum Bristolul din Viena si unde, desi eu si Diana ne-am fotografiat reciproc dar si restaurantele si mancarurile, nimeni nu ne-a mustrat nici nu ne-a alungat). Dupa ce am depasit obstacolul pozelor, ne-am pomenit insa, precum vesnic-incercatul Fat-Frumos, in fata celui de-al doilea munte: meniul. Cum se slujeste de numele acestui asupritor al neamului romanesc (imparatul Franz Joseph), lista de bucate este clar legata de bucataria austro-ungara, unde faimosul Wiener Schnitzel detine rolul principal, tot asa cum un restaurant neaos romanesc e obligat sa serveasca mici si sarmalute. Ei bine, spre nedumerirea si marea mea suparare, la Kaiser Franz Joesph nu aveau snitel vienez, pe care tare l-as fi incercat pentru a vedea daca seamana cu confratele sau din restaurantele austriece. Incercand sa-mi revin dupa aceasta grea lovitura, mi-am indreptat sperantele catre jumatatea ungara a meniului, dar nici acolo nu am avut mai mult noroc, deoarece cam 40% dintre preparate lipseau. Prin urmare, loviti de deceptie, l-am rugat pe chelner sa ne spuna ce anume AU de mancare, in loc sa alegem noi, asa cum ar fi fost normal. Ciudata inversare de roluri! Poate acesta este un motiv pentru care restaurantul era cu desavarsire gol. Eu unul as fi dorit sa fie mai multa lume, pentru ca locul e dragut, atmosfera placuta, mesele confortabile, decorul frumos. Iar daca veneau mai multi oaspeti, poate ca nici farfuria de supa adusa de chelner nu ar mai fi avut acel strat fin de praf pe care l-am observat in asteptarea gulasului. Am remarcat multe personaje in tranzit, oameni care pareau de-ai casei si care, daca se plictiseau, ar fi putut sterge cu usurinta de praf toate farfuriile in cateva minute.

Paradoxul locului este ca, atunci cand a sosit supa, a fost cel mai bun gulas pe care l-am mancat in Romania si evident comparabil cu un gulas sanatos din Ungaria: bucati de carne de vita frageda, cu cartofi moi, bine fierti, zeama groasa de un rosu cum numai boiaua si carnea de vita pot produce. Asezonat cu cimbru si chimen si fiert intr-o oala mare in urma cu vreo doua zile (e lucru bine stiut ca, exact ca si sarmalutele, gulasul e si mai bun daca sta mai mult, caci, probabil, au timp toate ingredientele sa se “cunoasca mai bine”), a fost absolut minunat. Mi-a adus aminte de gustul copilariei mele petrecute in parte la Satu Mare, unde si acum cred ca se face gulasul perfect. Tin minte ca bunicii ii trebuia o zi sa prepare aceasta mancare extrem de satioasa, dupa care, cu chiu cu vai, abia daca mai puteam asimila niste clatite cu stafide.

Revenind la sugestia unei cititoare, doamna Ioana, careia ii multumesc pe aceasta cale, un element important in evaluarea viitoare a restaurantelor va fi si sistemul de aerisire, care trebuie sa functioneze in asa fel incat sa garanteze supravietuirea nefumatorilor, iar hainele sa nu poarte aromele de pe lista de bucate vreme de cateva zile. Cum la Kaiser Franz Joseph sunt de fapt doua restaurante, vom spune ca saloanele sunt imbibate de un miros puternic de mancare, in vreme ce “bucataria de vara” e bine aerisita.

A sosit apoi si paprikas-ul – copanul de pui asa de moale incat carnea se desprindea singura de pe os, galustele albe-aurii (din oua de casa si faina), acoperite cu un sos de smantana facut cu rantas si bine condimentat cu boia. Galustele nu sunt nici moi nici tari, ci potrivit de consistente, exact asa cum le facea bunica, prin ochiurile strecuratoarei. E pacat ca aceste desfatari sunt compromise de atitudinea proprietarului, in al carui restaurant eu – clientul ar trebui sa fiu intotdeauna mult mai important decat persoana sa. Din cate am observat eu prin Bucuresti, pare mai simplu sa investesti decat sa mentii constanta calitatea unui loc. Presupun totusi ca mancarurile prezente doar cu numele se vor materializa din nou la un moment dat, astfel incat o vizita la Franz Joseph poate fi asemanata cu o clasica poveste ardeleneasca – Ion si Marie se intalnesc pe drum si al nostru Ion, dorind sa-si exprime interesul fata de Marie, o intreaba duios: “Mai Marie, esti tu virgina?” La care, Marie, sfioasa, ii raspunde “Apoi, Ioane, cum ti-o fi norocul”. Tot asa, si la Kaiser Franz Joseph, te sfatuiesc sa mergi cititorule pentru mancarea excelenta, dar in ceea ce priveste atmosfera si preparatele disponibile … “cum ti-o fi norocul”.

Iar cand spun ca mancarea este excelenta, credeti-ma ca, avand in vedere si numele pe care-l port, ma pricep totusi putin la bucataria ungureasca si la paprikas de pui, astfel incat va pot garanta ca toate preparatele sunt senzationale.

Totusi, pentru ca au fost asa de multe controverse, voi reveni si, poate, data viitoare, o sa dau peste un Wiener Schnitzel.

Un alt punct forte al locului este muzica – desi ma asteptam la doi mozartisti obositi si cu peruci pudrate cu faina, m-am putut delecta cu toate melodiile copilariei, pe care le ascultam noaptea sub patura, la Radio Monte Carlo sau la Top by Request, duminica, la Radio Europa Libera. Mi l-am inchipuit pe Franz Joseph soptindu-i languros lui Sissy “Love really hurts without you” si m-am binedispus imediat pentru toata ziua. Poate clasicul Ioan Strauss este rezervat pentru programul de seara, insa pe mine nu m-a deranjat. Dimpotriva.

Am incheiat cu un desert neaos unguresc – Somloi. Un munte de piscot imbibat bine cu sirop si amestecat cu nuci, stafide si crema de ciocolata, tinute impreuna de o crema consistenta de vanilie si lovite de o avalansa de frisca, stropita cu sirop de ciocolata.

In mod cert, locul are cel mai mare potential din tot ceea ce am vazut pana acum, dar proprietarul bodyguard trebuie sa treaca printr-un proces amplu de reformare. In rest, regret ca locul acesta atat de elegant si mancarea apetisanta nu pot primi mai mult de 3 Imrre, dar speram ca lucrurile se vor indrepta pana la urmatoarea noastra vizita. Oricum, va indemn sa mergeti, sa mancati, sa observati, iar apoi sa-mi scrieti.

* Strada Delea Veche nr 36. rezervari la telefon: 021 323 60 02
peter.imre@zf.ro

Cultură