La restaurant cu Peter Imre

Del Ponte de pe Podul Baneasa

In ultima vreme, sunt sacait de o dilema: fie ceva nu este in ordine cu tara asta, fie s-a defectat ceva la mine. Tind totusi spre prima varianta, pentru ca, daca pana si un restaurant de cartier cocotat pe neaosul Pod Baneasa simte nevoia unei denumiri italienesti, atunci este clar ca ne aflam in fata unei invazii subversive si ca sectorul restaurantelor din Bucuresti s-a imbolnavit de “italienita”. Partea proasta este ca, din cate am observat eu prin Italia, restauratorii lor nu dau nici un semn de deschidere catre bucataria romaneasca, desi mi-ar face mare placere sa simt miros de mici prin Peninsula si sa-i vad pe italieni imbulzindu-se la sarmalute, telemea sau branza de burduf.

Cu toate acestea, desi n-am remarcat ca vreun restaurant de langa Fontana di Trevi, de pilda, sa se numeasca La Fantani, in targul Bucurestilor a aparut inca o carciumioara cocheta blagoslovita de proprietari cu un nume italienesc: Del Ponte. Compatriotii nostri care populeaza Cizma ar trebui totusi sa execute o rapida reorientare profesionala si, in loc sa scoata bani din buzunarele italienilor direct cu mana, ar putea sa o faca ceva mai subtil, prin intermediul unui restaurant cu specific romanesc. Dar Guvernul, prin fonduri europene, va avea grija sa reorienteze profesional minoritatea roma si nu numai, pentru a face restaurante cu specific etnic in loc de gesturi cu specific etnic.

Sa revenim totusi la restaurantul de astazi. Cum sunt exilat din Bucuresti in timpul zilei, desfasurandu-mi activitatea la Otopeni, trec in fiecare zi pe Podul Baneasa, unde admir vegetatia luxurianta, lacul si, de la o vreme incoace, un restaurant luminos. Asa ca, in afara de nume, pe care l-as fi dorit mai romanesc, Del Ponte mi-a facut o impresie foarte placuta din exterior, drept pentru care am hotarat sa-i calc si pragul. Pe langa senzatia calma conferita de geamurile mari, culorile calde si aspectul prietenos, restaurantul ma atragea si pentru ca in acelasi loc mi-am pierdut foarte multe nopti imediat dupa Revolutie, la un local cu totul si cu totul deosebit, pe numele sau Barul Baneasa. La inceputul anilor ’90, acest bar se numara printre primele locuri care oglindeau spiritul intreprinzator al romanului, fiind deschis in scopul declarat de a reduce prestigiul clientului. Altfel spus, era locul unde venea Stefan Banica (mult mai junior pe atunci si care o tinea de mana pe Cristina Topescu), unde canta celebrul Verban, pe vremea cand Elena Carstea mai avea o sansa sa se marite si unde, intr-o noapte, eu m-am indragostit de Lili. Eram tare curios sa vad ce s-a ales de acest loc al libatiilor si dansurilor salbatice si cum s-a transformat Barul Baneasa in restaurantul Del Ponte.

Trebuie sa recunosc ca am fost mai mult decat placut impresionat – acelasi patron pe care l-am cunoscut in urma cu 12-14 ani, fara sa schimbe sapte meserii diferite, a transformat locul de fericita amintire intr-un restaurant placut, aerisit, cu multe plante exuberante si geamuri mari care ofera o panorama superba si te lasa sa vezi forfota masinilor. Nu stiu cine e italianul de la acest restaurant, dar, cu siguranta, locul si mancarurile au o tenta mult mai peninsulara decat multe dintre restaurantele pe care le-am vizitat in ultima vreme.

Astfel, mangaiat de razele soarelui ce navaleau prin geamurile imense, ma pregateam sa comand cele mai gustoase specialitati. Din pacate, in toiul anticipatiei gurmande, mi-am dat seama ca, recent, o femeie foarte puternica a pus stapanire pe inima mea: medicul cardiolog Doina Dimulescu. Drept urmare, probabil, a noptilor petrecute la Barul Baneasa la inceputul deceniului trecut, doctorita mi-a interzis orice fel de mancare si a devenit sefa absoluta asupra inimii mele. Nu am voie nici sarat, nici dulce, nici acru, nici amar si, potrivit recomandarilor sale, ar trebui, cred, sa traiesc doar cu apa plata si, eventual, din cand in cand, putina lamaie. Dar, de acum incolo, fiind stapana mea, sunt nevoit sa ma conformez si sa ii urmez ordinele.

Totusi, la Del Ponte, am gasit, pentru inceput, sunca de Parma originala, taiata in felii subtiri, de un roz delicat, a caror margine dantelata era conturata de un milimetru de grasime. Sunca delicioasa a fost combinata perfect cu felii zemoase si dulci de pepene galben, cumparat probabil din Piata Dorobanti la un pret pe care nici nu vreau sa-l rostesc. Iar deasupra acestor bunatati se gasea, presarat cu darnicie, parmezan gustos. A fost un aperitiv minunat, cu care am reusit sa ma si incadrez in recomandarile medicului.

Colega mea a incercat o crema de broccoli – consistenta, untoasa si foarte parfumata, a fost asezonata cu smantana din belsug, care forma un desen apetisant in farfurie, asa ca nu m-am putut abtine si am gustat si eu o lingura din gustoasa potiune, desi as fi dat gata pe loc cel putin doua farfurii.

Tot colega mea, pentru ca eu nu am voie, a ales si ravioli quattro formaggi: coltunasii umpluti cu parmezan inotau literalmente intr-un sos matasos alcatuit din patru branzeturi gustoase, compozitie peste care bucatarul a adaugat si o movilita de parmezan ras. Cred ca a fost nemaipomenit de bun. La mine, lucrurile au stat putin altfel, dar nu din nepriceperea bucatarului, ci din cauza interdictiei doftoricesti, care a facut ca bucatelele proaspete de pui trase prin tigaie si acompaniate de legume, sos soia si orez sa arate foarte bine, dar sa nu fie tocmai comestibile, deoarece am fost nevoit sa solicit ca preparatul sa nu contina nici un firicel de sare. C’est la vie! Incet-incet ma voi obisnui si cu traiul insipid.

Cand l-am vizitat noi, la ora pranzului, restaurantul era plin de clienti, probabil patronii magazinelor de la parterul blocurilor din jur si functionarii de la centrele de afaceri din apropiere. Portretul-robot al clientilor include, din pacate, ghiulul, celularele care intoneaza manele in tonuri polifonice si sosetele albe, dar, cu toate acestea, locul in sine si mancarea merita cu siguranta o vizita si din partea snobimii din Primaverii si Cotroceni. Mai ales ca, langa restaurant se afla inca vechiul bar, unde au supravietuit toate coloanele de Laocoon sexual de la intrare si care s-a transformat intr-un salon unde se organizeaza cele mai reusite nunti.

M-a deranjat in schimb postul de radio ce se difuza in restaurant, deoarece, in loc sa admir verdeata de pe malul lacului, am auzit ca doi corupti au fost arestati, respectiv ambii corupti din Romania. Cred ca s-a rezolvat si problema asta. Misiune indeplinita! Acum ne putem vedea linistiti de traiectoria noastra catre Europa.

Din fericire, m-am indulcit imediat cu o bula de inghetata de lamaie, cremoasa, fina si in care chiar se simte lamaia. O bunatate de desert. Colega mea, care a dat dovada de un sadism nebanuit pe tot parcursul mesei, in loc sa astepte macar sa plec inainte de a comanda desertul, s-a delectat in fata mea cu tiramisu cu fructe de padure – piscoturi proaspete, imbibate cu sirop de fructe de padure si acoperite de crema de vanilie facuta in casa. Prajitura arata ca un desert ce ar fi putut concura cu succes cu delicatesele pregatite in oricare dintre restaurantele europene de elita. Si precizez ca “arata” deoarece am vazut doar, nu am gustat, doamna doctor! Dar colega mea mi-a spus ca am vazut bine.

In alta ordine de idei, Del Ponte este un restaurant de cartier romano-italian cu chelneri care nu au neaparat eleganta colegilor lor italieni, dar nu duc lipsa de obraznicia chelnerilor romani. Dar mancarea e tare buna!

Sos. Bucuresti-Ploiesti nr.10. telefon: 021. 232.45.82
peter.imre@zf.ro

Gastronomie