La restaurant cu Peter Imre

Geoana la Livada cu Visini

Este interesant faptul ca, desi romanul s-ar lipsi bucuros de acest detaliu al economiei de piata denumit competitie, totusi, restauratorii din Bucuresti se remarca printr-o concurenta acerba, avand in vedere concentratia incredibila de restaurante din anumite zone ale Capitalei (Piata Amzei sau Dorobanti). Acea parte a orasului unde am ajuns in aceasta saptamana gazduieste, la randul sau, cateva restaurante, dintre care unele foarte bune (vezi Sangria pe Caderea Bastiliei).

Daca aveati cumva impresia ca doar Primaverii si Cotroceni sunt zone linistite, va invit in portiunea delimitata de Bulevardul Lascar Catargiu si Calea Dorobanti. In aceste locuri, pe o straduta linistita, am gasit o adevarata bijuterie romaneasca, ce-i drept mai neslefuita, dar extrem de incitanta, incepand chiar de la nume: Livada cu Visini.

Mie unul, aceste cuvinte imi amintesc de o parte minunata a copilariei mele – bunicii aveau patru visini intr-o curte superba si nimic nu era mai placut decat perioada verii, cand bunica inlocuia prunele din celebrele gombot cu visinele acrisoare, iar galustele calde, tavalite prin pesmet si scortisoara erau un desert de cel putin cinci stele. Bunicul fierbea sirop din visine, care tinea o iarna intreaga si care, combinat cu sifonul de 1 leu 25 sticla adus de sifonarul ce clopotea pe strada, era o licoare absolut minunata.

Acestea au fost imaginile care m-au napadit atunci cand am auzit ca exista o Livada cu Visini in Bucuresti.

Carciuma este exact asa cum o arata numele – mesele de lemn sunt acoperite cu fete de masa in carouri rosii si albe, asezate sub visinii din curte. De fapt, cand am vazut fetele de masa, mi-am amintit de memoriile regizorului Sica Alexandrescu, in care autorul scria cu nostalgie despre minunatele ospete cu care se desfata in tineretea sa interbelica, la carciumioara mamei Maria, unde mesele erau asternute tot cu tesaturi in carouri albe si rosii.

In capatul Livezii cu Visini, se afla o casuta cocheta, de un rosu visiniu, petrecuta de un gard de caramizi rosii, langa care troneaza un gratar fumegand, de unde ajung in farfurie fripturi aromate.

Ma intreb, oare, un proprietar care cu atata gust reuseste sa amenajeze un local ospitalier cum poate sa lase, in mijlocul Visinilor, sa urle un post de radio comercial, de unde am aflat imediat ca era o ea in direct si ca avea opinii. Oare mama ei stia? De asemenea, desi locul este incantator de retras, neaosul nostru roman, la vederea aparatului de fotografiat, s-a zbarlit imediat ca strutul in calduri si, de parca ar fi fost sotul Brunhildei de la Die Deutsche Kneipe, a intonat acelasi refren pe care m-am saturat sa il tot aud prin Bucuresti – cum ca restaurantul este casa lui. Iar aparatul de forografiat e al meu – care-i problema? Ca doar n-am venit sa ii fur sufletul sau secretul mancarurilor…

Dupa ce am reusit sa invingem opozitia patronului si am anihilat si postul de radio comercial, locul s-a aratat in toata splendoarea sa, exact ca o crasma de mari ospaturi de odinioara, pe cand Lascar Catargiu era primar.

Cred ca Livada cu Visini asteapta vremuri mai bune, cand Geoana va fi primar si Bucurestii isi vor recapata binemeritata porecla de Micul Paris. Eu unul ma bucur tare mult ca, in loc sa bata strainataturile, Mircea Geoana si-a luat o slujba decenta si demna de talentul sau organizatoric si de innascuta capacitate de a gasi consens, calitati de care vor beneficia locuitorii Capitalei, atat de incercati in ultimii 14 ani. Geoana chiar imi pare un baiat destept si de bun-simt. Poate isi serbeaza victoria electorala romaneste, la Livada cu Visini.

Ce-i drept, locul nu e Hay Adams, dar e tare bine! Livada noastra cu Visini are mese confortabile si scaune care au fost facute in epoca proletcultismului, cand, participand probabil la interminabilele sedinte de partid, proprietarul si-a invatat lectia si, pentru a-i scuti pe meseni de bataturi “posterioare”, a inzestrat onorabilele piese de mobilier de sezut cu pernute comode, trase in catifea visinie. La randul lor, decoratiunile dau dovada de bun-gust, in vreme ce bolul de ciorba a fost autenticizat prin ciobire.

Ca tot veni vorba, ciorbita de vacuta a fost de fapt mai multa vacuta decat ciorba, cu bucati mari si bine fierte de carne frageda, legume din belsug si ardei iute pe margine. Aromele m-au facut sa-mi lase gura apa cu mult inainte sa ma apuc sa mananc.

Dar, m-am bucurat cel mai mult pentru ca am gasit pe meniu biftec tatar, o bunatate foarte rara in Bucuresti si extrem de pretentios in ceea ce priveste prepararea. Oricum, eu n-am sa inteleg niciodata de ce la noi biftecul tatar este rebotezat in biftec tartar, desi originea sa provine, dupa cum am mai spus, din vremurile in care hoardele tatare fragezeau carnea cruda sub saua calului, obicei preluat apoi si de unguri.

Veti sti daca ati primit un biftec tatar veritabil atunci cand carnea cruda este bine fezandata, tocata marunt cu satarul si amestecata cu diverse mirodenii – sare piper, patrunjel, boia, bucatele mici de ceapa si castraveti murati. Fezandarea se face intr-o zona unde bacteriile specifice descompun carnea in asa fel incat sa fie apoi usor de tocat. Jumatate dintre cititori se vor scarbi, dar cealalta jumatate stiu ce este bun. Pentru cunoscatori, este un deliciu alaturi de care pot petrece o seara intreaga. In mod cert, biftecul este pregatit foarte bine la Livada cu Visini, iar faptul ca sunt cunoscatori intr-ale meseriei s-a reflectat si in intrebarea daca dorim sa ni-l pregateasca la bucatarie sau la masa. Din cauza sentimentului de vinovatie generat de anihilarea momentana a regimului, am preferat sa-l pregateasca in bucatarie pentru ca, in acest fel, macar nu mai vad cum sunt adaugate toate condimentele si mirodeniile pacatoase. Franzela aurita merge foarte bine cu pasta de biftec de un rosu sanatos, in vreme ce bucatile de unt ar fi ajuns pentru prepararea unui tort de nunta.

Dupa cum spuneam, biftecul tatar a constituit o surpriza extrem de gustoasa, dar ceea ce a urmat mi-a intrecut cu mult asteptarile – a sosit puiul Livada: pieptul de pui este tras la tigaie, rumenit, apoi acoperit cu un strat consistent de branza mozzarella topita, peste care se toarna un sos de culoarea zaharului ars, din coniac si chimen. Savoarea usor mentolata si puternic parfumata a chimenului se imbina perfect cu elementul-surpriza: coniacul. Cred ca n-a mancat Geoana asa ceva nici prin cele mai fine restaurante din lumea asta.

Colegul meu a ales puiul Mont Blanc – carnea de pui si bucatelele de creier sunt trase la tigaie, dupa care se adauga sosul facut cu bucati de ciuperci de padure si, pentru nota finala, un sos din cascaval, alb si cremos. Ca bonus pentru colesterol, acelasi coleg s-a oprit asupra unei garnituri alcatuita din cartofi copti si acoperiti cu un munte de crema de branza frecata cu marar, cu discrete urme de usturoi si boia picanta, precum si cu o idee de branza de burduf. Cred ca un singur cartof ar fi ajuns pentru o cina copioasa.

Eu, doamna doctor, ma straduiesc in continuare sa respect regimul, astfel incat am ales pastravul in pergament, cu sos de migdale si o garnitura de broccoli. Pestele este invelit in pergament si fript pe gratar, iar apoi se adauga sosul delicios din ulei de masline, lamaie si bucati mari de migdale prajite. Iar daca citind despre minunatul pastrav nu v-ati indreptat glont catre Livada cu Visini, inseamna ca meritati sa mancati parizer si paine uscata toata viata. Pastravul este de altfel preparat dupa o veche traditie romaneasca in care taranul din Prundul Bargaului isi sufleca nadragii, se baga in parau, unde cu o miscare agila prinde pestele. Apoi culege cateva lamai din fundul curtii, scutura migdalul salbatic, iar cand toate ingredientele sunt la locul lor, le trimite la hipermarket, de unde ajung la Livada cu Visini.

A fost cu siguranta cel mai bun pastrav pe care l-am mancat in Romania si tin sa va spun ca am tot mancat, de pilda si la Sapanta, unde pastravul sare direct in tigaie. Din pacate, bunii oameni de la Sapanta se pricep mai degraba sa vopseasca cruci de cimitir decat sa gateasca pastrav.

Pentru desert, am ales clatite si papanasi. Foile de clatite sunt subtiri, matasoase, parfumate si se topesc in gura. O clatita a fost umpluta cu branza proaspata de vaci indulcita si presarata cu stafide, fiind blagoslovita apoi cu doua lingurite de smantana groasa, care sigur nu provine de la supermarket. Cealalta era umpluta cu migdale rase, amestecate cu miere si stropita deasupra tot cu miere din ostrovul florilor. Un desert simplu, dar cu gust nemaipomenit, care a incoronat un regal culinar. La randul lor, papanasii sunt acoperiti de un strat gros de smantana, sub care se afla, bineinteles, dulceata acrisoara obtinuta de la Visinii din livada.

Dupa desert ar fi trebuit sa cuget in tihna, cu placere, la maiestria bucatarului, dar ar fi fost poate mai intelept sa gandesc afara, sub visini. Poate asa nu as mai fi fost nevoit sa ascult toate detaliile unui contract stufos, negociat in “romgleza” damboviteana de catre un manager de anvergura, insotit de accesoriul necesar al functiei, sub forma unei zambarete de 25 de ani, cu picioarele putin mai lungi decat inaltimea mea. Cum ne indreptam catre cea mai de piata economie, din pacate asemenea aparitii vor fi din ce in ce mai dese pentru o vreme. Oricum, accesoriul a fost vizibil impresionata de reusita partenerului. Ce as putea face? Cei cu care imparti un restaurant sunt ca si rudele – nu poti sa-i alegi. Dar nici macar acest lucru nu ma va descuraja sa petrec multe seri de vara la Livada.

Preturile extrem de accesibile si atmosfera tare placuta pot transforma Livada cu Visini in destinatia preferata de studentii indragostiti si de managerii de peste 35 de ani, care se pot ascunde aici cu amantele de ochii indiscreti ai nevestelor.

Strada Grigore Alexandrescu nr. 77. Rezervari la tel: 610 4151
peter.imre@zf.ro

Gastronomie