La restaurant cu Peter Imre

De ce Philippe?

Langa parculetul Dobrogeanu-Gherea rasarit in zona CA Rosetti (pe ale carui banci pensionarii asteapta ca guvernul sa le indexeze pensiile), pe strada Nicolae Filipescu se afla bistroul Philippe. Nu am reusit sa aflu daca numele localului provine de la insusi proprietarul sau sau daca a fost numit dupa strada pe care se afla, dar, la urma urmei, nici nu are prea mare importanta, pentru ca bistroul este intr-adevar foarte bun.

Avand in vedere ca ne aflam totusi in secolul 21, masa ar trebui sa fie, si in Romania, o placere, nu doar o necesitate, iar astfel de bistrouri, simple si debordand de bun-gust, reprezinta un loc perfect pentru hranirea civilizata a bucuresteanului suprasolicitat de trecerea de la comunismul infloritor la capitalismul imbelsugat. Dupa parerea mea, nici inca o suta de asemenea locuri nu ar fi suficiente in Capitala. Localul este impecabil, cu peretii colorati intr-un galben-orange cald, cu mobila maro, simpla, dar eleganta si confortabila si cu peretii tapetati cu fotografii imbietoare din Parisul de odinioara. M-a fermecat imediat grija aproape obsesiva pentru detaliu, de care nu sufera multi proprietari bucuresteni de restaurante. Nici macar telefonul mobil strident al manageritei scapate de sub controlul sefesc si care se afla la o masa invecinata, nu a putut strica armonia locului. Managerita cu pricina avea si ea, probabil, ora de masa acordata de conducerea micii multinationale la care se chinuie sa-si expuna talentele de economista… Ati ghicit, probabil, ca urmeaza un discurs la adresa anumitor utilizatori de telefoane mobile, care au infestat mai toate locurile publice din Bucuresti.

Apreciez si folosesc mai toate cuceririle tehnicii moderne dar, uneori, ma gandesc cu mult regret la vremurile nu demult apuse cand, mergand la masa, nu puteai sa iei faxul de la birou cu tine. Avea dreptate Pastorel Teodoreanu – a lua masa e o arta, tot asa dupa cum si a trai este o arta: poti fie sa treci ca un Intercity prin gari fie sa profiti de fiecare clipa si de desfatarile pe care le ofera. Cred ca, la un moment dat, voi scrie o carte despre cum “Viata se traieste azi”.

Revenind la micutul nostru bistro frantuzesc si la managerita in deriva, muzica minunata a anilor ’70-’80 m-a salvat de la detaliile convorbirii racnite la telefonul mobil, dar pentru asta volumul a trebuit sa fie mai tare decat as considera eu necesar. Oare la facultatile de azi, pe langa materiile obligatorii, nu ar fi bine sa se predea si lectii de comportament in public? Cred ca si eu si toti cei care cititi acest articol putem exemplifica mii de cazuri de mici traume provocate de concetatenii nostri vorbareti. Desi, daca ma gandesc mai bine, poate ca, in ultima instanta, telefonul mobil este de preferat casetofonului aburcat sanatos pe umar si care emite miliarde de decibeli.

In sfarsit, dupa reprezentatia manageritei, ne-am lovit de ospitalitatea chelnerilor, mai precis de obisnuita altercatie provocata de intentia noastra de a face poze. Se stie ca ospitalitatea este calitatea cea mai de pret a ospatarului, care, daca nu e bucuros de oaspeti, se poate numi mai degraba lopatar sau orice altceva, dar nu ospatar. Altfel, proprietarul poate construi un bistro de bun-gust, bucatarul poate crea o mancare delicioasa, dar toata aceasta opera poate fi distrusa prin activitatea minutioasa a impostorului ce se afla pe post de chelner. Dupa cum managerita vorbareata nu va asculta de nimeni care va incerca sa-i explice faptul ca statutul ei social nu este conferit de frecventa cu care isi descrie, in gura mare, detaliile vietii intime la telefonul mobil, tot asa, nici chelnerul nostru nu va putea fi educat de nimeni despre arta de a primi oaspeti.

Dar sa vorbim despre lucruri mai placute – inainte sa ajung la mancare, am remarcat cu satisfactie ca stapanul locului se gandeste si la cei ca mine care nu beau alcool si, pe langa excelentele vinuri frantuzesti, italienesti si romanesti a inclus pe lista de bauturi mai multe cocteiluri non-alcoolice delicioase. Eu am incercat Safe Sex – oare cum altfel poate fi sexul la varsta mea? In cazul meu, safe sex inseamna de fapt sa fac in asa fel incat sa nu am parte de vreun infarct. Ca altminteri nu mai pot dauna nimanui.

Meniul de la Philippe este international, perfect echilibrat: carne de pui, porc, vita si oaie, peste, fructe de mare, supe, salate si paste, astfel incat sigur e pe placul celor mai pretentiosi clienti.

Rolul acestor bistrouri este sa serveasca bine si repede – nu in graba, dar in timp util. Insa, desi erau doar cateva mese ocupate, timpul util, in cazul nostru, s-a prelungit cu mult peste rabdarile mele. Sunt convins ca, odata schimbata garnitura actuala de chelneri (mai ales ca incepe sezonul agricol de vara si se cere multa forta de munca tanara in domeniu), urmatoarea transa de personal va reusi sa satisfaca si criteriul timp.

In rest, ca sa revenim la meniu, eu unul mai ca as transforma intr-o regula practica de la Bistroul Philippe – afisarea meniului la usa si in geam, pentru ca trecatorul, inainte sa intre, sa stie ce il paste.

Norocul meu a fost ca ora de masa a manageritei s-a terminat mai repede, astfel incat in partea a doua a mesei nu am fost nevoit sa ascult taraitul strident al noului ton polifonic. In acea parte a Europei unde noi dorim sa intram, asemenea practici sunt total interzise, iar noi ar trebui sa le urmam exemplul. Din pacate, la Opera din Bucuresti, in timp ce Violeta isi da sufletul in actul III din Traviata, se aud cel putin 2-3 mobile care isi cheama stapanii. Mai alaltaieri, urmarind Apus de soare si fiind transpus in mareata Moldova a lui Stefan cel Mare, tocmai cand domnitorul spunea a cui e de fapt Moldova, sunetul celularului i-a facut pe toti razesii sa sara in picioare, iar pe mine m-a scos din transa, imbrancindu-ma in Bucurestii zilelor noastre.

Din Moldova am revenit pe scaunele de la Philippe, unde am inceput cu “tatar” de somon – carnea rozalie si bine maruntita este amestecata cu bucatele de ceapa, putin piper, un varf de cutit de sare – toate doar cat sa accentueze gustul sublim al somonului, nicidecum sa-l acopere. Felia de paine prajita este unsa cu un strat de unt, peste care aterizeaza pasta de somon, incununata apoi de capere mici, asa cum cresc doar in Sicilia si de doua picaturi de lamaie – toate acestea alcatuiesc un antreu grozav.

Au urmat ciuperci bordelaise (nimic in comun cu bordelul) – palarii mari de ciuperci de padure, bine rumenite si suculente, acoperite de un sos brun cu marar in care se regaseste si ceva vin de calitate.

Nu am fost dezamagit nici de crema de sparanghel – spre deosebire de acele restaurante unde crema de ciuoerci, conopida sau alte legume e doar o crema pasirata, iar apoi – cum ti-o fi norocul, la Philippe supa este untoasa, consistenta, are un gust impecabil si abunda de bucati de sparanghel, asa cum se pregateste acest fel de mancare in bistrourile din Cartierul Latin, la poalele Montmartre-ului. Se vede ca bucatarul de la Philippe nu s-a nascut la Ulciuc.

Este locul perfect pentru o masa relaxata cu prietenii, in care sa renunti la cravata si sa admiri forfota strazii. In timp ce-mi savuram somonul, vanzatorul de ziare a mai facut profit cu cateva reviste de scandal (oare de unde apetitul nostru pervers pentru mizerie?), iar doamna din curtea vecina si-a intins rufele la uscat.

Am cam asteptat felul principal, dar nu degeaba. Salaul Meuniere ar fi putut fi folosit drept unt pe paine, asa de moale era. Stropit cu un sos de ulei de masline, lamaie si numai Meuniere mai stie ce, presarat cu patrunjel si, din nou, capere si asezonat cu cartofi noi natur, salaul meu a fost o adevarata mancare de casa regala. Ca sa nu mai spun ca e si de regim. Asa am ajuns la concluzia ca cel mai bun peste din Dambovita e, pana la urma, salaul.

In aceste conditii, cititoarea mea de la Centrul Opera, dar si cei care lucreaza la alte asemenea centre de afaceri din Bucuresti, pot sa-si abandoneze linistiti zona mult-iubita si sa ia masa la Philippe. Probabil ca managerita cu telefonul a batut drumul tocmai de la serele din Otopeni.

Manipulatorul de bucatar de la Philippe stie cum sa atraga crestinele ortodoxe bucurestence, cu sarmalute in foi de vita umplute cu piept de pui fraged si servite cu un sos rosu apetisant in care plutesc insule de smantana presarate cu firicele de marar. E o mancare de-ti lingi degetele, daca se intampla sa nu ai tacam la indemana.

Totusi, specialitatea bucatarului este cocosul inecat in vin – stropit din belsug cu un sos de vin rosu, cu bucatele de bacon si ciuperci, cocosul a avut parte de o soarta glorioasa post-mortem. Dupa ce a fost bine fugarit de gazda, isi merita de altfel soarta pentru ca nu a reusit sa scape. Daca era inteligent sau puternic, ar fi gasit o scapare, dar asa, obosit de prastia stapanului, a sfarsit decapitat ca Maria Antoaneta. N-am inteles insa de ce bucatarul a mai bagat cocosul in vin, daca oricum isi pierduse capul. Aceeasi soarta o merita si unii chelneri, dar nu sunt tot atat de fragezi.

Am incheiat cu crepes Suzette – aluatul moale imbibat cu sos cald de portocale si asezonat cu bucati de portocale trase la tigaie doar o secunda, cat sa se incalzeasca, m-a facut sa simt aerul si atmosfera Micului Paris.

Strada CA Rosetti nr. 26. Rezervari la tel: (021) 210.29.12

peter.imre@zf.ro

Cultură