La restaurant cu Peter Imre

Pe langa avutia tipatoare, care trimite cu gandul la mormanele de bani intoarse cu lopata de noii-imbogatiti, exista si bogatie de bun-gust, care are insa legatura cu faptul ca nu a fost adunata de ieri-alaltaieri, afirmatie dovedita de insasi locatia restaurantului pe care l-am vizitat in aceasta saptamana.

Vila care gazduieste restaurantul Pasha este, probabil, una dintre cele mai frumoase din Bucuresti si trimite cu gandul nu la micul Paris, ci la Parisul mare, cel veritabil. Cladirea iti taie rasuflarea inca de la poarta, deoarece se remarca printr-o arhitectura brancoveneasca impecabila, in cel mai pur stil boieresc, cu spatii generoase si arcade gratioase, o adevarata bijuterie in inima Bucurestilor. Ajuta foarte mult si faptul ca a fost pastrata exact asa cum a fost construita, fiind mentinuta intr-o stare perfecta.

Nici nu intrasem bine in restaurant, cand am fost intampinat de o rara avis in Romania: un chelner zambitor, amabil si dezinvolt, care m-a facut sa ma simt ca si cum imi vizitam un vechi prieten. Insa minunea nu s-a oprit aici: desi stateam cu inima cat un purice la gandul momentului inevitabil in care urma sa apara aparatul de fotografiat si sa inceapa iar confruntarile, am fost intrebat pe un ton foarte natural de o domnisoara care s-a recomandat drept directoarea restaurantului daca nu cumva vreau sa aprinda toate luminile, ca sa iasa o poza mai buna. Am fost de-a dreptul stupefiat, in cel mai bun sens cu putinta al cuvantului: fara suparare, fara ostilitate, fara sa ma intrebe cine sunt si de ce fac poze, personalul a dat dovada de o ospitalitate si o curtoazie fara cusur, care mi-au inseninat ziua. Intr-adevar, o atitudine unicat pentru restaurantele bucurestene.

Plin de voiosie am pasit pe terasa spatioasa, moment in care am uitat cu desavarsire ca ma aflu intr-o metropola galagioasa si aglomerata: dalele mari de piatra, zidul interior inundat de plante inflorite cu aroma de sulfina, invazia de muscate zambarete al caror rosu sangeriu contrasta magnific cu grilajele dantelate de fier forjat si cu silueta impresionanta a cladirii. Terasa mi-a oferit posibilitatea de a ma bucura de un pranz gustos de mai, chiar si fara cirese. Iar bunul-gust sofisticat al proprietarilor s-a revarsat discret si din difuzoare, printr-un Miles Davis pe care nu l-am mai auzit de mult si care, la masa, merge infinit mai bine decat urmasele Paunitei Ionescu pe cine stie ce FM.

Am rasfoit meniul si am descoperit preparate din bucataria internationala, cu multe accente italienesti. Ce-or fi avand, frate, italienii astia de s-au infiltrat cu delicatesele lor in mai toate restaurantele bucurestene? De altfel, unicul meu comentariu la adresa acestui restaurant de exceptie este ca, judecand dupa locatie si sediu, ar fi putut fi cu usurinta cel mai bun si cel mai exclusivist restaurant romanesc din oras. De altfel, cred ca aici s-ar putea executa la perfectie adevarata reteta de mici, asa cum apare ea in analele maestrului bucatar de la Carul cu Bere pe la 1920, reteta mostenita de la legendarul gastronom Tica Preoteanu. Ca tot veni vorba, as dori sa atrag atentia asupra a doua probleme in ceea ce priveste faimosii mititei. In primul rand, trebuie sa nu uitam ca micii nu sunt de obarsie romaneasca, ci se trag din Serbia, fiind intalniti si in Grecia sau Turcia. In al doilea rand, mititeii se prepara doar din carne de vita, asa ca oricine promoveaza melanjul de carnuri (vita, porc, pui, oaie, iepure sau cine stie ce alta absurditate) este un profanator de mici, incluzandu-l aici si pe marele Gil. In cel mai rau caz, daca vita este foarte slaba, se poate adauga ceva seu de oaie, pentru a conferi preparatului mai multa suculenta. Nicidecum nu trebuie amestecata carnea de vita cu vreo oaie calcata de camion.

Ca sa revenim la “oile” noastre, Pasha este un restaurant pentru cei care stiu sa se bucure de o masa gustoasa si de momentele placute pe care le pot petrece intr-o ambianta istorico-romantico-selecta.

Dupa toate aceste consideratii, am inceput, in sfarsit, festinul. Supa de vacuta este exact asa cum trebuie sa fie – bucati generoase de carne de vita bine fiarta, frageda si gustoasa, carora le tin tovarasie o multitudine de legume gustoase, care nu si-au pierdut nimic din savoarea initiala. Condimentata cu o boare de piper, cat sa o faca mai interesanta, supa e numai buna pentru orice anotimp si, cred eu, e pe placul oricarui client.

Meniul este elegant si bine alcatuit, insa am fost oarecum surprins cand am constatat ca este prezentat exclusiv in limba engleza. Poate aceasta este modalitatea in care proprietarul vrea sa transmita ca import-exportistii autohtoni sunt indrumati catre alte locatii alimentare cu fite mai multe si calitate mai joasa. In ceea ce priveste denumirile preparatelor, ma si gandeam oare cum se traduce Shrimp Amoroso – Racusori Indragostiti?

Din pacate, cu toata atmosfera idilica si aerul mediteranean al terasei, tot nu am scapat nici aici de tanara importanta cu mobil – voi binecuvanta ziua in care, la intrarea restaurantelor, va trona un semn ce interzice utilizarea telefoanelor mobile, a faxurilor si a altor accesorii de birotica. Pana atunci, cred ca mai lipseste doar investitorul cu tot cu secretara asezata langa el, la o masuta, pentru ca omul de afaceri sa-i poata dicta linistit strategia companiei in timp ce degusta mamaliga.

Chelnerii sunt veseli si sprinteni si nu prea exista dorinte culinare pe care sa nu le poata satisface. De altfel, am fost impresionat ca, desi aveam foarte putin timp la dispozitie, mancarea a sosit la timp si a fost de-a dreptul impecabila, astfel incat am savurat un pranz delicios in vreo jumatate de ora. Si, desi comandasem initial tagliatelle cu somon fumÃ©, chelnerul mi-a recomandat calcan proaspat din proprie initiativa – a citit probabil articolul meu despre Nicusor si mi-a retinut slabiciunea pentru acest peste. Laudabila si initiativa, care in general le lipseste vajnicilor chelneri bucuresteni.

In timp ce-mi asteptam calcanul, m-am bucurat de adierile inmiresmate ce unduiau pe terasa si de fericita asezare a meselor, care evita pericolul de aglomerare si confera intimitate si spatiu. Cu asemenea servicii si mancare, nu e de mirare ca restaurantul functioneaza oarecum ca un club privat, neavand nici un semn la intrare si bazandu-se pe clientii fideli. Cred ca ar putea sa emita linistiti carduri de membru, deoarece lumea chiar ar dori sa vina aici, dupa socoteala mea. Este un loc unde te simti intr-adevar boier, un restaurant pentru acei oameni de afaceri care, chiar daca negociaza tranzactii in timpul mesei, o fac discret si cu eleganta. Ii felicit pe cei de la Pasha pentru stil si lipsa de ostentatie si ii asigur ca cei care trebuie sa stie despre existenta acestui restaurant cvasi privat vor sti, iar restul sa continue la Bistro Gara de Nord, astfel incat nici macar din greseala sa nu se rataceasca pe aici importatorul autohton de rulmenti.

A sosit si calcanul prajit in faina de malai – cel mai autentic mod de a prepara pestele, un deliciu din care nu am mai gustat de cateva zeci de ani, din copilarie. Invelit intr-un strat gros de faina de malai, pestele este potrivit de crocant, pastrand in acelasi timp suculenta carnii gustoase. Asezonat cu legume bine fierte (morcovi, broccoli, telina, dovlecei) si stropite cu lamaie, este o delicatesa cu care voi recidiva.

Recomand si Puiul Amaretto, al carui gust m-a vrajit. Feliile fragede si aurii de piept de pui sunt acoperite cu bucatele de bacon bine patrunse, fine ca fulgul, iar toata chestiunea este acoperita de un sos extraordinar, din amaretto si, cred eu, smantana. Sosul este absolut divin si doar bucatarul stie ce pune prin el, dar va garantez ca nu veti avea timp sa va puneti nici un fel de intrebari, caci veti fi prea ocupati sa il savurati. Garnitura consta din tagliatelle al dente, la care se adauga putin piper.

Am incheiat cu un desert cum credeam ca exista doar in basme – tort de fructe de padure, al carui gust ma pune in imposibilitatea de a-l descrie corect, pentru ca este, pur si simplu, prea bun pentru cuvinte. Pot doar sa spun ca prajitura frageda cu fructe este acoperita de un sos cremos din smantana si sirop de fragute, astfel incat aluatul pufos este imbibat de aceasta licoare magica ce mi-a redat imediat energia si pofta de viata. Lovitura de gratie este capsuna imensa in sirop, care confera o nuanta senzuala acestui desert minunat, aromat, proaspat si usor.

Toate bune, frumoase si mai ales gustoase, dar trebuie neaparat sa fac ceva ca sa mai slabesc, pentru ca, daca ma mai imbogatesc cu vreo zece kilograme, Diana ma va parasi foarte repede pentru ca o sa-i fie greu sa imi impinga caruciorul.

Lasand la o parte problemele mele de silueta, Pasha este un loc mult prea frumos si prea elegant pentru a folosi cesti imprimate cu numele producatorului de cafea – cred ca le-ar sta mult mai bine cu numele restaurantului sau chiar fara nume.

Restaurantul este de asa natura incat il vad pe Isarescu luand masa cu Adrian Sarbu si nici nu indraznesc sa ma gandesc la ce ar putea discuta. Sunt de altfel absolut convins ca este un loc perfect pentru toti cititorii Ziarului Financiar.

Strada Polona nr. 19. Rezervari la telefon: 021/211 01 91

4Imre

peter.imre@zf.ro

Gastronomie