La restaurant cu Peter Imre
La restaurant cu Peter Imre
Micuta mea Elvetie
Se spune ca Sfantul Petru s-ar fi dus la Dumnezeu si a spus “Doamne, ai creat universul si ai facut locul acesta care arata ca o bijuterie – munti presarati cu zahar pudra in varf si lacuri cristaline. E mult prea frumos, asa ca toata lumea va fi suparata.” Drept pentru care, Dumnezeu, ca sa compenseze, l-a creat pe elvetian.
De mult ma batea gandul, trecand prin Gradina Icoanei, sa aflu ce se ascunde in spatele acestui pleonasm – Mica Elvetie. La prima vedere, pare doar o crasma cu fata la strada, iar numele ma face sa ma intreb oare cum o fi Elvetia, altfel decat mica?
Imboldit insa de Campionatul European de Fotbal, am intrat intr-o seara in acest local fara sa-mi mai pun multe intrebari, deoarece, cum toti sunt preocupati de soarta meciurilor, e foarte placut sa stai intr-un restaurant deloc aglomerat, unde nu te deranjeaza nimeni. Oricum, romanii nu pot fi decat coplesiti de nostalgie, deoarece noi suntem prezenti la Campionat doar in calitate de observatori.
Revenind la Mica Elvetie, la ce te poti astepta in materie culinara de la Tara Cantoanelor? La lucruri curate si corecte, ceea ce de altfel am si gasit la Mica Elvetie. Parca si personalul a fost selectat pentru a fi in ton cu spiritul elvetian – sunt atat de discreti incat o domnisoara pe post de ceva nu a vrut sau poate nu a stiut sa ne spuna de ce se afla acolo. Pana la urma a marturisit ca era ajutor de ospatar.
Elvetia in Europa este ca Ferentariul in Bucuresti – putin kitsch, doar ca la ei nu exista Rapirea din Serai, ci pitici de gradina si picturi cu casute alpine ornate cu zapada din belsug. Astfel, nici nu m-am mirat cand, la inceputul incursiunii mele la Mica Elvetie, dorind sa ma usurez si sa ma spal pe maini (in aceasta ordine), era sa ud o floarea soarelui de plastic, privirea fiindu-mi atrasa de o nimfa din ghips care reprezenta Belsugul si care fusese strategic plasata deasupra mea. De altfel, la ce te poti gandi intr-un asemenea loc de maxima intensitate, daca nu la belsug? Am fost atat de uimit, incat era sa uit sa pun la loc obiectul. De altfel, locul acela unde si regele merge pe jos este impecabil la Mica Elvetie, mai curat decat multe bucatarii din restaurantele bucurestene.
Mica noastra Elvetie, intr-adevar, e decorata in pur stil elvetian, cu mobila de lemn grea si solida, cu mese mari si confortabile dar si cu nelipsitul semineu care iti da impresia ca te afli intr-o statiune montana. Decoratiunile se remarca prin bun gust, ce i-a ocolit insa pe musafirii elvetieni, care cu siguranta s-au purtat altfel decat la ei acasa.
Am pretentia ca mai stiu cate ceva despre Elvetia si interesant este ca, sub acest nume generic, se ascund cel putin trei grupuri atat de diferite incat cu greu ai putea sa-i aduni pe toti in acelasi loc altfel decat prin conturile din banca. Exista totusi cateva trasaturi culinare comune, si, desi mi-a fost teama ca un oltean mai smecher a profanat numele de Elvetia deschizand o crasma oarecare, cu mare bucurie am constatat ca localul e chiar foarte elvetian.
O specialitate caracteristica a tarii este carnea de vita presata in cuburi, tinuta la aer, in casele de lemn unde se mulg vacile (exact acele vaci care sunt responsabile pentru ciocolata Milka, doar ca nu sunt lila. Chiar si in Elvetia, vacile au o culoare normala). Dupa cum spuneam, carnea de vita cruda se tine atarnata la aer, se usuca bine, apoi se taie felii subtiri ca foita de tigara. Nimeni din lumea asta nu reuseste aceeasi performanta, iar, astfel preparata, carnea este cel mai delicios lucru facut de elvetieni, de la Suchard incoace. In serile lungi de iarna si nu numai este un antreu exceptional.
In cazul nostru, ar fi fost chiar un antreu usor, daca nu l-am fi intovarasit si cu un cos de paine semi-neagra cu cartofi si cu coaja groasa, asa buna cum n-am mai mancat nicaieri prin Bucuresti. Este de fapt o gustoasa paine taraneasca pentru ca, in fond, toata nebunia cu bancile este relativ recenta, elvetienii fiind niste tarani adevarati la baza. Acum, in timpurile moderne, sigur ca si taranul elvetian s-a transformat putin. La absolvirea Scolii de Inalte Studii Agricole (un fel de cum sa devii un vacar mai elevat), au doua teste foarte dificile de trecut: in primul rand, trebuie sa completeze formularul de solicitare a subventiei de stat, iar apoi trebuie sa invete cum se conduce corect Mercedesul.
Chelnerii de la Mica Elvetie s-ar putea integra perfect in societatea helvetica, fiind atat de discreti incat nu vorbesc nici macar cu clientii, dar mancarea a compensat acest neajuns. Pe un platou impresionant au sosit cinci feluri de carnuri afumate – un deliciu. Feliile apetisante si savuroase sunt insotite de branza, de castraveciori si de ceapa murata. Cum suntem prin traditie un popor de carnivori si lasam orice avertismente legate de colesterol deoparte cand vine vorba de o masa buna, sigur nu o sa rezistati acestui ospat.
De altfel, desi nu multi au auzit de bucataria elvetiana, este printre cele mai bune din lume. Desigur, aceasta realizare culinara se datoreaza mai degraba zonei franceze Geneva-Lausanne, deoarece la Zurich, de pilda, oamenii sunt mai degraba preocupati de eforturile de a stabiliza structura geologica a orasului, ca sa nu se scufunde sub greutatea aurului care sta in banci. Daca vreun elvetian citeste aceste randuri, sper sa nu se supere prea tare pe mine, pentru ca nici cu simtul umorului nu au fost prea generos inzestrati. Se zice de fapt ca nu e bine sa-i spui unui elvetian un banc vineri dupa-amiaza, pentru ca deranjeaza slujba de duminica.
Ar fi fost imposibil sa plec de la Mica Elvetie fara sa incerc fondue. De altfel, cred ca singurele mancaruri elvetiene veritabile sunt fondue si raclette, amandoua preparate cu branzeturi topite. Specificul fondue este conferit de faptul ca amestecul de branzeturi se topeste intr-un ceaun, rezultand o mancare pe care o imparti doar cu prietenii, deoarece toata lumea isi inmoaie bucata de paine in acelasi loc. In stilul lor de tipicari, elvetienii, mari cunoscatori de fondue (pentru ca nu se poate prepara din orice branzeturi), reusesc chiar sa faca diferenta intre branza facuta din laptele muls dimineata si cea obtinuta din laptele muls seara.
Fondue, preparata la foc deschis, se savureaza mai ales iarma, dar pentru vara exista o varianta denumita Fondue Bourguignonne, facuta din carne. Bucatelele de carne de vita cruda, rosie si evident proaspata se aduc pe o farfurie, iar Imre si comesenii sai, infometati, le infig in furculitele lungi si subtiri si le scufunda in uleiul fierbinte din ceaunul asezat pe aparatul de gatit. Carnea trebuie lasata in ulei pana cand prinde o crusta crocanta, dar ramane frageda in interior. Ritualul este cel putin la fel de important ca si gustul in sine. Cred ca nu exista familie de elvetieni care sa nu aiba acasa macar un set de fondue – partea de baza a “primusului”, ceaunul decorat cu vaci si flori de colt sau cu blazonul cantonului, precum si furculita speciala care permite sa introduci carnea in uleiul sfaraitor sau bucata de paine in branza topita si moale.
Trusa de fondue include si cele sase blide mici cu sosuri: olandez, de mustar, rosii, maioneza, cu marar si smantana. Pentru garnitura ne-am aruncat la cartofii prajiti, aurii si cat se poate de naturali, care, spre deosebire de alti confrati de-ai lor nu inotau in grasime, dar si la orez si muraturi.
Tot acest ritual merita o vizita la Mica Elvetie – de altfel e singurul loc din Romania unde se face fondue si vara (Fondue Bourguignonne). Daca se intampla ca cineva sa cunoasca si un alt loc, sa ne scrie. In orice caz, nu uitati ca este o mancare pe care o savurezi numai cu prietenii, pentru ca imi vine tare greu sa-mi imaginez ca Basescu ar putea sa-l invite pe Adrian Nastase la un fondue. Dupa cum spuneam, aici se mananca din aceeasi oala. Iar specificul prepararii iti da senzatia ca te implica in gatit, ceea ce s-ar putea insa sa nu fie pe placul unora dintre compatriotii nostri cu mandrie nationala, care cred ca ar spune: “Eu am venit la restaurant ca sa platesc si sa-mi gatesc singur? Nu puteau sa faca ei mancarea in bucatarie?”
Una peste alta, Mica Elvetie e un loc splendid, cu mult sarm, cu mancare care, chiar daca nu debordeaza de fantezie, este extrem de gustoasa.
La desert am pastrat nota predominanta a mesei si am comandat tot fondue, dar de ciocolata – de data aceasta, bucati proaspete de fructe (mere, kiwi, banane, portocale) sunt introduse in ciocolata amaruie topita din micul ceaun. E un desert despre care citesti in carti dar putini au sansa sa-l si savureze.
Dedic acest articol prietenului meu Razvan, un baiat de 14 ani de la Pitesti, pe care niciodata nu l-am intalnit si care, in restaurantul ceresc unde este acum, imi citeste mai departe articolele.
* Str. I.L. Caragiale nr. 36. Telefon: (021) 210 41 77
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
