La restaurant cu Peter Imre

Intr-o dupa-amiaza torida de vara, pe cand hoinaream prin partea mai umbroasa si mai racoroasa a Bucurestilor, am descoperit un loc nou pentru cei care se ostenesc sa citeasca acest colt de ziar. In treacat fie spus, numarul cititorilor mei creste vertiginos, deoarece am primit deja vreo trei emailuri, astfel incat o asemenea cifra impresionanta cred ca ma califica pentru statutul de jurnalist “cu acte-n regula”.

In orice caz, am avut noroc sa dau peste inca un restaurant deschis recent. Si pentru ca tot a venit vorba de noroc, am la indemana o poveste in acest sens: erau odata, nu de mult, doi jucatori de golf faimosi, a caror rivalitate era cel putin la fel de celebra. La un moment dat, cei doi ajung sa se infrunte in cadrul unei partide de golf. Dupa cateva lovituri, mingea ajunge intr-o pozitie foarte dificila, iar jucatorul A ii spune jucatorului B: “La cum arata situatia, pun pariu ca nu reusesti lovitura”. Jucatorul B accepta pariul, loveste si reuseste. A ii spune plin de invidie: “Da’ norocos mai esti!” La care B raspunde “Ai dreptate, sunt foarte norocos. Si cu cat exersez mai mult, cu atat devin mai norocos”. Asa si eu cu restaurantele si articolele mele – cu cat exersez mai mult, devin din ce in ce mai norocos.

Asadar, norocul (dar nu al meu ci al cititorilor care, dupa ce lectureaza articolul, vor sti sa se fereasca) m-a adus la poarta unui restaurant asezat pe o strada strajuita de platanii de pe langa Bulevardul Aviatorilor. Este o zona din inima Bucurestilor, dar, cu toate acestea, departe de zgomotul hoardelor de masini si de scandalurile politice. Pana aici nu ajunge nici macar zgomotul produs de refacerea imaginii TVR la mai putin de 300 de metri departare.

O vila superba (inca una) a fost reamenajata si gazduieste localul respectiv, ceea ce subliniaza spiritul intreprinzator al romanului, care, in loc sa o locuiasca sau sa o vanda, a transformat-o intr-o sursa de venituri. Oricum, se prea poate ca proprietarii sa aiba ceva ganduri de imbogatire rapida, deoarece, am remarcat imediat ca mesele sunt mult prea inghesuite, desi, intr-o asemenea vila, m-as fi asteptat la ceva mai mai multa intimitate. Bine ca locul nu este cunoscut deocamdata, caci altfel mai mult ca sigur m-as fi lovit de oaspetele de la masa vecina sau, daca as fi gesticulat ceva mai mult as fi reusit, fara mari stradanii, performanta de a-mi baga coatele in supa aceluiasi potential vecin. Pot insa sa va confirm ca arcadele chiar exista, ca si o scara interioara impresionanta din fier forjat, care duce catre un bistro si un loc de fumat trabucuri. Scara, insa, arata in mijlocul vilei ca o barba falsa pe fata Claudiei Schiffer.

Inainte de a ma aseza la masa, m-am bucurat tare mult, ca, spre deosebire de Brunhilda insetata de sange de la Die Deutsche Kneipe, domnisoara care ne-a primit la Arcade nu s-a repezit sa cheme politia cand ne-am apucat sa facem primele poze. De altfel, domnisoara cu pricina cred ca ar fi putut sa candideze linistita la orice titu de Miss Ceva, insa prefera sa le zambeasca oaspetilor de la Arcade, facandu-le pofta de mancare. Tanara respectiva a fost, cred, cea mai placuta parte a restaurantului. La randul lor, chelnerii sunt foarte amabili si au tocit cu sarg meniul, astfl incat sunt capabili sa faca recomandari avizate si in cunostinta de cauza. Cel putin asta am remarcat la chelnerul nostru.

Pentu inceput, ne-au adus niste chifle coapte in casa, fierbinti, crocante si albe la miez, care, impreuna cu untul proaspat picurat cu ulei de masline nu prea aveau nici in clin nici in maneca cu regimul meu.

De asemenea, am fost placut impresionat de faptul ca, exact ca la marile restaurante, ni s-a servit un amuse-gueule ingenios, sub forma unei supe creme de rosii, cu smantana proaspata si busuioc. Sunt, de altfel, convins ca fiecare mesean se va bucura de aceasta surpriza. In cazul in care onoarea ne-a revenit numai noua, rog onoratului cititor si oaspete al restaurantului sa-mi semnaleze. Pe mine m-a incantat gustul acrisor al cremei de rosii, care intr-adevar deschide apetitul. Sau poate mi-o fi fost mie foame dupa ce m-am straduit o zi intreaga sa ma agat de dieta.

In timp ce savuram supa, acordurile Cesariei Evora m-au facut sa uit ca la alte stabilimente, pe la aceeasi ora, fusesem silit sa audiez stirile de la vreun post de radio. Muzica este foarte reconfortanta, mai ales ca astfel nimeni nu se mai gandeste, in timpul mesei,la chestiuni complexe precum cine va castiga alegerile (tema care va domina toate discutiile pana hat in toamna, de la cei care se balacesc in apele marii, pana la pasagerii autobuzului 7 care face legatura intre Titan si Ferentari). Ma bucur ca, in aceasta atmosfera atat de politizata, noi ne preocupam in continuare de gasirea locului perfect care va castiga titlul de Restaurantul Anului sau Terasa Anului. In acest sens, astept sugestii, iar daca nu stiti sa alegeti pentru ca nu ati fost la restaurant, faceti o selectie pe baza articolelor aparute in Ziarul Financiar. Dar cum spuneam ca toata lumea merge la mare anul asta, iubita mea m-a dus si pe mine la sfarsitul saptamanii trecute, desi in conditii de buget de austeritate. Tin sa va spun ca principalul punct de atractie a ramas tot calcanul lui Nicusor, la Vox Maris in Costinesti. Daca ajungeti la marea noastra, sa nu ratati calcanul respectiv, asortat cu cartofi cu busuoic si cu bucati de usturoi spart cu pumnul si amestecat cu ulei de masline.

Sa revenim insa la mancarurile noastre – antreurile au fost bune. Cum e si vara si canicula, eu si prietenii mei am comandat niste salate despre care as vrea sa va spun cateva cuvinte. In farfurii imense am primit un amestec de frunze de salata verzi, vii si proaspete, peste care bucatarul a presarat firicele de parmezan, le-a stropit din belsug cu zeama unei lamai verzi, incununand creatia cu o bucata mare, alba si crocanta de parmezan tras la tigaie. In alta farfurie, feliutele de vinete fripte au fost rulate si umplute cu o crema groasa de branza si asezate pe un pat de rosii taiate bucatele, aromate cu piper si ulei de masline. Iar salata de pui asiatic a fost si ea o placere: firicele de morcov si telina insiropate de un sos alb, pe care tronau bucatele fragede de pui caramelizat (tavalit in miere si curry, iar apoi tras la tigaie).

Pana la felul principal, am avut insa timp sa sesizez din plin discrepanta intre eleganta aristocratica a vilei si reclama ieftina facuta unei marci de cafea pe dosul meniurilor. M-am gandit ca nu o sa trec cu vederea aceasta modalitate neinspirata de promotie, dar chelnerul amabil si in acelasi timp telepat mi-a ghicit gandurile si m-a linistit, asigurandu-ma ca situatia se va schimba in curand, ca si coperta meniului. M-am bucurat, pentru ca, in acest fel poate ca vanzarile la marca respectiva de cafea vor creste, dar restaurantul cu siguranta ca nu se va inalta prin asemenea procedee.

In timp ce meditam la aceasta problema, DJ-ul mi-o fi vazut fata de intelectual si si-a dat seama ca un Wagner ar merge mai bine cu salata mea decat Cesaria. La un moment dat si muzica clasica a fost inlocuita de un “potpuriu de slagare” din anii ’70, care, lalaite deprimant, m-au facut sa ma bucur la gandul ca voi iesi in curand din restaurant in lumina vie a soarelui. In ton cu acordurile vaitate, perdelele sunt asezonate cu bucati de material care cad ca frunzele toamna, de culoarea rochiei purtate de o mireasa tomnatica ce a reusit, cu chiu cu vai, sa prinda ultimul tren si are pretentie si la o nunta. Scaunele arata bine, desi imi aduc aminte de zilele bune cand salile erau pline la sedintele de partid. Si spun vremurile bune pentru ca, decat sa lucrezi, parca era mai bine sa pierzi timpul la invatamantul ideologic. Ceea ce iar imi aminteste de o istorioara: Tovarasul Ionescu lipseste de la o sedinta de partid. Tovarasul secretar general il mustra: “Tovarase Ionescu, nu ai binevoit sa fii prezent la ultima sedinta de partid”. La care Ionescu raspunde “Tovarase secretar, daca stiam ca o sa fie ultima, pe cuvant ca as fi venit”. Dar acum, partidele sunt multe si totul e la libera alegere, ca si restaurantele din Bucuresti. In orice caz, in materie de ambianta, cred ca proprietarii ar fi dat dovada de mai multa intelepciune si precautie daca recurgeau totusi la serviciile unui decorator profesionist, deoarece rezultatul stradaniilor lor este trist, fara sare sI piper si asasineaza apetitul.

De asemenea, in decorul new-kitschist parca nu prea merge ventilatorul de pe perete, care arata ca insigna de mama eroina pe pieptul Nicoletei Luciu. Altfel, se vede ca totul e inca foarte nou si mai e nevoie ca locul sa fie cablat pe ici-pe colo, sa fie “fin acordat” (sper ca intelege domnul Pruteanu despre ce vorbesc).

Si asa am tot stat si am evaluat locul si iar am stat sI am evaluat si, stand, m-am gandit ca gazdele nu pot fi acuzate de pripeala, pentru ca felul principal s-a lasat mult asteptat. Alegerea mea se regasea in meniu sub numele de cod “File de pastrav somonat in catifea de radacini”. Sa incepem cu garnitura: catifeaua de radacini reprezinta de fapt o combinatie de morcov si telina bine amestecate, un fel de bucatarie de fuziune care insa mai are ceva pana sa fuzioneze complet. Nu mai tin foarte bine minte daca pastravul era somonat sau somonul fusese cumva pastravat, dar chelnerul foarte amabil mi-a explicat ca era vorba de un pastrav inrudit cu somonul. Eu unul cred ca erau doar rude foarte indepartate, dar pastravul a fost bun. Orezul insa a fost mult prea fiert pentru gustul meu si nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor induse de antreu. Si ravioli au fost uitati de bucatar prea mult in apa (cred de fapt ca de asta am si asteptat o ora jumate in plus). Ca atare, pastele au devenit moi precum privirea bunicului cand si-a condus nepotul in prima zi de scoala. Sau, s-ar putea spune ca erau fleasca, exact ca urechile unui basset pleostit vara in caldura, langa fantana de pe Bulevardul Victoriei Socialismului. Cele cateva bucatele anemice de capere au conferit imaginii de ansamblu o tenta de tristete si mai profunda. A fost exact ca o portie de ravioli comisa de o nevasta suparata si pe viata si pe sot, intr-o zi cand masa va decide daca se impune sau nu un divort, desi lucrurile sunt de mult hotarate. Oricum, de asa ceva numai un divort ne poate salva. La randul sau, fileul de vita cu sos de trufe si vin Porto a avut un nume mult mai minunat decat gustul in sine. Asteptand desertul si coplesit de decorul palid, muzica vaitata si mancarea fada, mi-am amintit de toate datoriile pe care nu le pot plati.

Dezamagit, mi-am dat seama ca restaurantul o fi el pe un drum bun, insa nu cred ca se si indreapta in directia cea buna, vorba bancului. Pana una-alta, doua-trei lucruri as schimba la acest restaurant, pe ici pe colo, prin partile esentiale: mobilierul si bucatarul. As pastra insa chelnerul si solnita Peugeot.

Desi eram singuri in toata vila, desertul s-a lasat foarte mult asteptat. Probabil nu credeau ca avea sa se aventureze cineva prin restaurant, asa ca poate au fost nevoiti sa cheme bucatarul de acasa. Astfel, desi am anticipat problema si am comandat desertul de la inceput, aceasta precautie tot nu i-a impiedicat sa ne mai tina vreo jumatate de ora. Bine ca se terminase Campionatul European si nu aveam unde sa ma mai grabesc.

Cand si-a facut insa, in sfarsit, aparitia, sufleul de ciocolata a fost perfect si m-am gandit ca parca a meritat asteptarea. Cine stie sa prepare acest desert, are totusi potential de o bucatarie decenta. Sufleul m-a facut sa ma gandesc ca e doar o chestiune de timp pana ce acest restaurant va deveni relativ folosibil. Desertul a fost o adiere, o briza de ciolcolata care a petrecut ceva timp in cuptor, pana ce a capatat o crusta crocanta, delicioasa, ramanand in acelasi timp pufos si aerat in interior. Acompaniat de o usoara crema de frisca si de dare de sirop de fructe de padure a mai salvat cate ceva dintr-o seara care ar putea fi considerata inconsistenta.

Arcadele au fost exact ca un roman prost scris, cu primele trei pagini incitante, nimic la mijloc si cu happy-end.

Str. Prof. Ion Cantacuzino nr.8. Tel: 021/ 260.29.60
peter.imre@zf.ro

Gastronomie