La restaurant cu Peter Imre

Mancarea bate kitsch-ul la Louisenhof

Continuand “compilatia etno”, am ajuns si la un sasesco-austriaco-german, pe numele lui de cod Louisenhof. Daca nu am mai spus-o deja, o sa incerc sa ma repet – prusacii nu au tins niciodata catre suprematia culinara mondiala. In schimb, au sanse serioase in ceea ce priveste arta kitsch-ului, pentru ca, dupa cum eternitatea s-a nascut la tara, kitsch-ul s-a nascut undeva intre Viena si Berlin.

Louisenhof este crasma cu cele mai multe flori de plastic – dar daca tot au pus mormane de muscate artificiale in geam, ar fi putut macar sa le dea cu un spray rosu, pentru ca nuanta obosita de baby-roz nu prea reflecta culoarea de baza a florii. Un alt element decorativ pe care o sa-l iau in considerare pentru noul meu apartament este cosul cu ceapa de plastic si un mot de panza, care cu siguranta arunca privitorul intr-o stare de extaz. Cred ca la Pecica proprietarul de la Louisenhof ar fi fost batut cu ceapa lui cu tot.

Ma gandesc, oare de unde a pornit tentativa asta a patronilor de a reproduce, in interiorul unei vile, o casuta din Tirol, si cum reuseste cineva sa incarce cu atatea inutilitati un spatiu si asa mic? Singurele obiecte practice sunt tevile care traverseaza crasma si duc la soba de teracota.

Probabil ca de atmosfera locului s-a ocupat acelasi ingenios decorator de interioare responsabil si pentru ambianta de la Die Deutsche Kneipe, care insa, fata de Louisenhof este de-a dreptul zen. Ce nu se gaseste la Louisenhof (vase de alama, lampi de petrol, talere, fier de calcat din fier, morcovi si ardei de plastic, cana mica, mijlocie si mare, talanga de vaca) sunt sigur ca nu exista nici macar in talcioc.

Altfel, locul este oarecum simpatic, mobilat simplu cu coltare cumparate la metru din Pipera, pe care nemtii se pot prinde brat la brat cate sapte si sa yodlereasca linistiti.

Ca si cum avalansa de kitsch nu ar fi fost indeajuns, dupa ce mi-au excitat simturile si gandurile cu imaginea imbietoare a unei portii strasnice de ciolan de porc cu varza (mancare intr-adevar nemteasca), baietelul in jeansi pe post de chelner, de altfel simpatic si saritor, a incercat discret sa ma descurajeze, spunand ca procesul complicat de preparare ar mai dura vreo 30 de minute. Cred ca nu se asteptau ca cineva sa le calce pragul la pranz. Insa, cand am fost de acord sa astept chiar si o jumatate de ora, chelnerul a produs imediat o alta versiune a situatiei, declarand ca va mai dura cel putin o ora, ceea ce m-a facut sa cred ca ciolanul nici macar nu fusese cumparat. Ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca ma declaram dispus sa astept chiar si o ora? Probabil ca bucatarul ar fi fost cuprins brusc de o criza de apendicita…

Pana la urma, am recurs la un compromis, gandindu-ma ca, fata de corciturile astea, un local romanesc autentic, fara pretentii, ar merge mult mai bine.

Noroc cu Nino d’Angelo, care a mai colorat putin atmosfera radiofonica – ce-mi place mie sa ascult diverse posturi de radio la restaurant! Oricum, cred ca toate FM-urile au ramas cu sechele de la Cerb, pentru ca, desi pana acum nu auzisem de manelistul asta napoletan, acum se difuzeaza mai ceva ca “Ozonul” nostru. Apropo de festival, la Brasov am mancat intr-un loc numit Blue Corner, despre care voi scrie un articol in viitorul apropiat, pentru ca bate aproape tot ceea ce cunosc eu in materie de restaurante pentru clasa de mijloc. Cu siguranta, proprietarii de la Blue Corner ar putea sa dea lectii de decoratiuni interioare la multa lume, iar despre bucatarie nici nu mai vorbim. Dar despre toate astea intr-un alt articol.

In timp ce suportam lalaielile artistilor in mare voga la Louisenhof, contemplam constructia subreda care imita un acoperis tirolez si care, din cauza elanului ventilatorului, se clatina din toate incheieturile, asa ca asteptam resemnat sa ma pomenesc cu tot esafodajul in castronul cu supa. In materie de supe si ciorbe, un preparat cu un nume mai neaos german, si anume supa de bere, lipsea bineinteles de pe meniu, in schimb aveau mici – probabil nemtesti. Oare micii englezesti s-or fi facand din carne de Dolly?

M-am multumit cu supa crema de branza, care a sosit aburinda, intr-un bol mare si generos, presarata cu firicele de ceapa verde, o mancare intr-adevar nemteasca – mai mult crema decat supa, foarte consistenta, preparata cu vin alb si servita cu crutoane bine facute. A fost asa gustoasa incat m-am simtit cuprins de indulgenta fata de decoratiunile interioare si mi-am amintit ca, la urma urmei, la restaurantul prusac nu te duci pentru a admira ambianta rafinata.

Louisenhof e o crasma draguta de cartier, potrivita pentru zona Foisorului de Foc si sunt convins ca tehnicienii de la Pro TV, de pe Pache, se vor simti foarte bine aici. Este insa de apreciat faptul ca, spre deosebire de alte experimente recente, este un loc extrem de curat si ingrijit si, chiar daca la decorarea casei mele nu le voi solicita opinia, se vede ca proprietarii sunt manati de o viziune si ca au un concept. Crasma e numai buna pentru cei care nu au fost inca promovati nici la rangul de manageri si sunt convins ca buticarii din zona petrec ceva timp aici. Locul e numai bun si pentru studentii din provincie, care nu au descoperit deocamdata cultura prusaca si care vor sa manance un carnat bun pe varza in sos de vin fara a-si sacrifica toata bursa.

Raportez ca si toaletele sunt impecabil de curate, dar amplasamentul incaperilor cu pricina este cel putin original, ele aflandu-se in pivnita, la capatul unei scari destul de intortocheate. In aceste conditii, cei care beau cateva beri si reusesc sa ajunga pana la toaleta si inapoi la masa, se pot gandi linistiti la o cariera in cascadorie, avand in vedere ca si treaz este destul de dificil sa ajungi in acest loc.

Pe langa curatenie, am remarcat cu placere si tinuta tiroleza a doamnei din restaurant. Pacat ca nu am reusit sa aflu rolul dansei, deoarece nu ne-a onorat cu prezenta. Poate ca e patroana si nu se implica. Sau poate e chiar Louisa. Oricum, e tare dragalas imbracata, cu rochita ei movulie, impodobita cu fundita si sortulet, care se asorteaza perfect cu fetele de masa. Cred ca era Gretel din casuta de turta dulce (ca Hansel purta jeans). In timp ce-i admiri tinuta, iti dai seama ca astea sunt momentele sau locurile in care poti intelege de ce vaca e mov – doar o minte de neamt pervers poate sa vopseasca vacile si sa le marketeze cu atata succes. In orice caz Gretel s-a distrat copios pe tot parcursul vizitei noastre, desi nu stiu de ce, dar bine macar ca nu ne-a tratat cu incruntatura si ostilitatea Brunhildei de la Die Deutsche Kneipe.

Ca la orice restaurant nemtesc care se respecta, carnatii de casa sunt deosebiti, bine facuti, nicidecum ca in Oltenia. Cei trei carnati dintr-o portie au compozitii diferite si sunt adusi la masa pe o farfurie imensa, alaturi de cartofi copti si un sos minunat de smantana cu marar si usturoi. Sunt atat de gustosi ca, dupa vreo doua imbucaturi, nu-mi mai pasa nici de mama kitsch-ului. Scaricica tiroleza se inscrie cu succes in seria mancarurilor grele dar asa bune incat nu te mai intereseaza daca ajungi cu colesterolul la un million – coastele de porc fragede si rozalii sunt acoperite cu cascaval si ceapa din belsug, dupa care introduse la cuptor si servite fierbinti pe un platou imens. Aroma si gustul sunt de-a dreptul naucitoare, asa ca merita un drum pana la Louisa.

Este prima crasma unde am remarcat ca legumele sunt foarte bine curatate, servite individual si aranjate impecabil. Toate preparatele sunt servite pe blide de lemn, desi neamtul, cu tehnologia lui de secolul 25 ar putea sa manance din farfurii Zepter sau ceva mai futurist si sa lase lemnul dacilor. Romanii sunt cu oalele de lut, iar dacii, mai lenesi, au lovit copacul si din scoarta au facut tacamuri. Cat despre nemti, ar trebui sa aibe vesela ceva mai hi-tech, ca parca nu-ti vine sa te dai jos din Mercedes si sa mananci din farfurii de lemn.

La desert am primit o combinatie nemaivazuta, un fel de 4 in 1: insula plutitoare, lapte de pasare, clatite si tort, o portie imensa scaldata in sos de vanilie si caramel si presarata cu fructe (caise si cirese) si ciocolata. Pe cat de mare parea constructia la inceput, pe atat de repede am dat-o gata.

Nu stiu daca Louisenhof e cea mai aratoasa crasma, dar mancarea e senzationala si numai buna pentru o seara cu prietenii, asa ca primeste 3Imre meritati cu prisosinta.

* Str. Iancu Capitanu nr. 30. Rezervari la telefon: 021/253 29 45
peter.imre@zf.ro

Cultură