La restaurant cu Peter Imre

Nimic din faima lui Bellini la Bellini

Trebuie sa fii tare oropsit ca sa ramai in Bucuresti in perioada asta a anului, cand tot restul lumii si-a luat picioarele la spinare si a intins-o la mare, la munte sau “afara”. Cine a mai ramas prin oras? Parlamentarii s-au dus cu totii sa-si cheltuie fondurile de protocol si sa se reculeaga inaintea bataliei finale dintre opozitie si putere. Majoritatea romanilor au aterizat pe malurile Bosforului, insa aceia care au oroare de balcanisme si turcisme s-au incumetat pana pe Coasta de Azur – pentru a putea privi tara de la echidistanta, ca nu cumva sa nu vada padurea din cauza copacilor. Cat despre multinationale, si pe acolo sufla vantul, caci directorii generali, expatriati fiind, au plecat de mult in vacante internationale, coplesiti de munca multa.

Micii comercianti nu mai au nici ei cui sa vanda mare lucru, asa ca au tras obloanele pe perioada verii, iar turistii in Bucuresti sunt o specie foarte pretuita, dar care se remarca prin absenta. Oare cand vor aparea si pe la noi autocare imense pline ochi cu japonezi dotati cu cele mai noi aparate foto si care sa caste fericiti gura la Casa Poporului si la Bulevardul Primaverii? Pana una alta, ne multumim cu putinii provinciali care fac un efort si se reped pana la Muzeul Satului.

In acest oras gol pusca am revenit pret de o zi. Tocmai cand incepusem si eu sa ma bucur de vacanta, intalnirea cu autoritatile m-a rechemat la Bucuresti, asa ca am parcurs drumul spre capitala macinat de o ura proletara, care se resimte probabil in acest articol, asa ca imi cer scuze dinainte proprietarilor restaurantului Bellini, subiectul de astazi, in cazul in care ma voi lasa purtat de val.

Daca Bucurestii au vreun centru, atunci acesta este cu siguranta zona BNR, perimetrul isarescian al orasului, populat in aceasta perioada doar de minoritatile care nu trebuie sa mearga la mare ca sa se bronzeze si de clasa de sub-mijloc care, ca orice se afla sub mijloc, atarna trist in mare parte a timpului.

Si daca tot am ajuns pentru o zi in Bucuresti, am zis sa mai plictisesc cativa cititori cu aceste pseudo-articole, asa ca am poposit la Bellini la ora plictisului omniprezent, cand pana si mustele erau ametite de caldura. In toropeala generala, casierita de la Bellini, in spatele careia era adevarul in vin, isi proptea cu greu in coate capsorul blond si privirea umeda de caprioara, incercand din greu sa nu se pravaleasca peste masina de numarat bani. Nici chelnerita nu a izbucnit intr-un entuziasm exuberant cand ne-a vazut si si-a continuat povestea, probabil despre cum o parasise sau poate ea pe el. Oricum, pana-n toamna se rezolva.

Altfel, locul e frumusel aranjat, cu mult lemn si relativ bun-gust. Meniul e frumos legat in piele moale, dar jumatate dintre preparate nu se gasesc, iar cealalta jumatate e completata cu pixul BIC.

Din pacate pentru numele si lista de bucate italienesti ale restaurantului, risotto con funghi porcini era pleostit ca PSD-istul dupa primul tur. Si, colac peste pupaza, mai e si tare fad. Iar minestrone a fost mai mult o supa de legume lesinate. Cred ca nici proprietarii nu s-au asteptat ca cineva sa manance zilele astea la restaurant. Adevarul e ca toti mesenii ar trebui sa se afle acum la mare unde, desi parea imposibil, Nicusor s-a intrecut pe sine si calcanul de la Vox intra in legenda.

Marele castig al acestui pranz adormit a fost faptul ca restaurantul e chiar vizavi de OSIM, asa ca mi-am amintit sa inregistrez marca “La restaurant cu Peter Imre”, ca sa nu mi-o ia altcineva inainte.

Dupa primul fel, a urmat o pauza lunga, asa ca m-am uitat in jur, la centrul vechi al orasului. E tare frumos: cladirile imense, Biserica Ruseasca – putinele locuri care te mai duc cu gandul la diferitele marimi ale Parisului (Marele Paris, Micul Paris).

In restaurant mi-a mai placut si cuptorul cu lemne. Ce-i drept, si cuptoreasa e draguta – daca pizza e pe jumatate atat de gustoasa pe cat de frumosi sunt ochii domnisoarei cu pricina, deja merita un drum in zona.

Crde ca restaurantul e vizitat de cei care lucreaza la bancile din jur, astfel incat va fi probabil primul loc unde preturile vor fi cu patru zerouri mai mici. De-abia astept sa revina vremurile bune cand faceam plinul la Dacie cu 25 de lei sau cand, june fiind, banii mei de buzunar ajungeau la mareata suma de cinci lei in zilele cand luam note mari, din care de un leu jumate imi luam iaurt si un corn, iar de restul cumparam un hotdog minunat. Ce vremuri ale copilariei si adolescentei! Orasul in care locuiam pe atunci a primit un cadou de la un alt oras din marea URSS (unde totul era mare: revolutia, partidul, numai Vinerea Mare fusese redusa la nimic). Darul era o statuie a preamaritului tovaras Lenin, numai ca, din cauza transportului impecabil, s-a cam lovit la cap, asa ca primarul urbei l-a angajat pe un sculptor local sa repare dandanaua. Artistul i-a facut o basca, iar in ziua inaugurarii, Lenin statea mandru cu basca pe cap – de fapt una dintre ele, pentru ca cealalta basca era in mana. Mesajul insa a fost foarte puternic – in comunism nu poti avea doua basti decat daca ai si capul spart. Fata de asta, Bellini reprezinta capitalismul inrait.

Asa filosofam fumand o tigara sub semnul care proclama fumatul interzis, pentru ca gazdele noastre mi-au explicat ca inscriptia respectiva e optionala. Si m-am mai gandit ca, daca s-ar combina bunul-gust de la Bellini cu bucataria de la Louisenhof, ar iesi ceva nemaipomenit. Insa s-ar putea intampla si invers, iar un astfel de restaurant ar intra cu siguranta la categoria “unde sa nu mergeti niciodata”.

Cele 45 de minute care au trecut de la comanda pana la aparitia felului principal – le-am dormit ca si cum ar fi fost o secunda, ajutati si de muzica italieneasca de buna calitate, care ridica rangul locului. Restaurantul are chiar si WC, iar semnul liberal culcat la orizontala te trimite direct la toaleta, in cazul in care ai ceva dubii.

Pentru felul principal am comandat trei soiuri de preparate, iar chelnerul somnambul a adus colegei mele mai putin norocoase o farfurie de orez fiert in apa de robinet, pe post de risotto simplu. Cred ca bucatarul e plecat in concediu si, de fapt, gateste casierita cea blonda, pentru ca am vazut-o disparand imediat dupa ce am dat comanda.

Fata de primul risotto stors de vlaga ca PSD-istul, crevetii in sos iute sunt niste liberali speriati de victorie – nici astia nu s-au trezit (nici crevetii, nici liberalii). Daca totusi e chiar bucatarul cel care gateste si nu casierita, ii pot spune cu siguranta ca nu il asteapta o cariera internationala in domeniu. Sosul rosu turnat peste crevetii adormiti e insipid. Cel pe care l-am gatit eu zilele trecute iubitei mele batea de la distanta bulionul asta condimentat. De fapt, banuiesc ca era tot supa de legume, intr-o noua prezentare, care s-a transformat miraculos in sos pentru racii mei damboviteni si pentru risotto cu legume.

Cat despre puiul alla italiana, vezi din nou PSD dupa primul tur. Avea el (puiul) si sunca si branza topita de la caldura de afara, dar ciupercile au fost jumatate funghi porcini, iar cealalta jumatate provenea clar dintr-o conserva, exact ca si programul de guvernare al Aliantei, pus la cutie si apoi reincalzit.

Cat despre desert, tiramisu arata bine, dar e de fapt o chestie sleampata si artificiala, ceea ce mi-a intarit convingerea ca bucataria a incaput pe mana casieritei.

Una peste alta, sunt convins ca restaurantul o sa-si revina la toamna. Voi reveni si eu pentru a monitoriza evolutia, dar, deocamdata, il recomandam doar celor care pica morti de foame in fata restaurantului si nu se mai pot tari pana la o sandwicherie decenta sau celor care vor sa se refugieze neaparat de caldura. Pana una-alta, le dau 3Imre pentru ca doamna din fata a fost tare draguta si m-a lasat sa parchez masina chiar langa restaurant.

Iar acum ma intorc la mare.

* Str. Ion Ghica nr.2. Rezervari la telefon: 0721 76 55 55
peter.imre@zf.ro

Gastronomie