La restaurant cu Peter Imre

Super Bonus de vacanta

Chiar daca incalzirea globala s-a cam racit anul asta (avea dreptate Bush cand nu a semnat tratatul de la Kyoto – stia el ce stia), tot romanul cu mic cu mare s-a mutat pe litoral, de-ti lua mai mult timp zilele trecute sa mergi de la Mamaia pana la Costinesti decat sa parcurgi tot drumul pana la Bucuresti. Adevarul e ca litoralul este ca si tara – are potential.

Pe de alta parte, marele concediu national creeaza si o gramada de perversitati comportamentale, drept pentru care hoarde de turisti isi petrec o buna parte din timp stand la coada la Metro ca sa cumpere mititelul autentic metronian pe care, apoi, intr-un nor mare de fum, sa-l transforme intr-o semi bucata de scrum, pe langa cortul confort sporit.

Ce-i drept, nici restauratorul roman de pe litoral nu le ofera prea multe alternative, de parca in Marea Neagra ar inota numai ovine si bovine, atat de multe kebaberii ii taie calea turistului infometat. Dar calatorul dornic de ceva mai multa savoare maritima nu trebuie sa dispere, caci in toate meniurile restaurantelor de pe plaja se regaseste eternul cascaval pane, pescuit probabil din mare, ca si shaorma. Se mai gasesc si diferite variante de aluat, vandut sub forma de pizza, cu salamul obosit si E-ketchupul aferent.

Eu unul insa, atunci cand ajung la mare, parca as manca peste si, daca se poate, nu din acela mediteraneean adus cu containerul pana la Otopeni si care apoi mai bate si tot drumul pana la Constanta.

Asa ca am tot cautat un peste gustos, zi de vara pana-n seara, pana cand bunul meu prieten Sandu, bastinas sadea din Eforie Nord, mi-a recomandat un loc putin cunoscut de puhoiul de lume venita de aiurea.

Trebuie sa recunosc ca a fost experienta verii – o cherhana autentica (pentru necunoscatori, cherhanaua este locul unde se depoziteaza temporar si se prelucreaza pestele), adica nu amenajata special pentru a primi oaspeti, ci un spatiu de munca pentru pescari, unde se gaseste insa loc si de vreo doua mese pentru apropiatii casei.

La vreo 200 de metri pe drumul care merge catre Olimp, la stanga, pe o ulita de tara, printre stufaris, ajungi pe malul unui ghiol, unde omul si-a pus cateva mese si o cabanuta, loc care mi-a oferit cea mai placuta surpriza culinara de anul acesta.

Dupa ce am primit toate indrumarile (pentru ca singur nu m-as fi descurcat), m-am nimerit la cherhanaua cu pricina intr-o seara in care puloverul era recomandat, fiind totusi placut de zabovit pe afara. Bine-mi pare ca am facut drumul, pentru ca am gasit cea mai autentica bucatarie dobrogeana, pescareasca si un serviciu cu care orice casa mare de Bucuresti s-ar putea mandri.

Chelnerita care, in mod cert, este studenta atunci cand nu serveste la cherhana, a fost extrem de draguta si ne-a intampinat cu un zambet molipsitor si o atitudine pozitiva. Nici nu ne asezasem bine ca s-a si infiintat cu cate o palincuta de Maramures, ceea ce in Dobrogea, pe malul marii este o raritate si o curiozitate. Dar tot chelnerita ne-a elucidat misterul: o data pe saptamana se infiinteaza la cherhana maramureseanca de la care provine palinca. Pana aici nimic iesit din comun. Numai ca doamna respectiva este imbracata din cap pana in picioare in costum traditional popular si, asa gatita cu fustele largi si tot tacamul, coboara din ditamai Jeep-ul cu numar de Maramures.

Licoarea este din partea casei, dar, cum eu nu am gustat, portia mea i-a revenit tot Dianei, ceea ce a avut un efect benefic asupra starii ei de spirit ulterioare. Iar apoi palinca s-a aflat in tovarasie buna – o carafa de vin rece de Murfatlar, alb si sec, asa cum se cuvine unui peste bun, sa nu cumva sa creada ca l-au mancat cainii.

A inceput si ospatul – a venit mai intai o gustare pescareasca din chiftelute rumene de peste, o pasta de macrou afumat, salata de icre cremoasa si dulce (cu picatura de lamaie necesara), bucati de hering cu ceapa in otet si felii apetisante de paine neagra. Cred ca, in conditii normale, trebuia sa ne oprim aici.

Dar dulceata de chelnerita ne-a convins ca o “farfurioara mica” de hamsii prajite ar fi un bun inceput al mesei, ca si cum gustarea nici nu se pune la socoteala sau o fi, de fapt, vreun antreu cat se poate de dietetic.

Si au venit si hamsiile – toate restaurantele de pe malul marii care nu gatesc si servesc hamsii ar trebui amendate. Am mancat la cherhana niste hamsii perfecte, prajite cat sa fie crocante, fara sa picure de ulei, cu un mujdei de usturoi frecat cu ulei si amestecat cu smantana groasa in care intinzi pestisorii. Cu siguranta, in seara respectiva, nu te mai duci la discoteca.

In general, pestele, daca nu e bine facut, miroase a peste (sunt doua lucruri pe lume care miros a peste, iar unul dintre ele e chiar pestele). La cherhana, pestele mirosea a mare. Si unde sa mananci cu mai mare pofta vietatile acvatice decat acolo unde briza iti umple narile cu mirosul aerului sarat?

Farfurioara despre care vorbea prietena mea chelnerita a fost de fapt un blid care ar fi hranit cu usurinta un sat mai sarac. Iar eu nu m-as fi oprit din mancat daca nu mi s-ar fi povestit despre ceea ce urma sa vina. Si a si venit. O alta bunatate din Marea Neagra (care e de altfel destul de saraca in pesti comestibili, insa se gasesc indeajuns cat sa delecteze cunoscatorii) – guvizi. Dar nu orice guvizi, ci asa cum nu am mai mancat niciodata – file de guvid in pesmet. Snitelul vienez e o oboseala pe langa carnea alba, suculenta, fara oase, trasa in pesmetul aramiu. A fost un deliciu, servit cu mujdei de usturoi si cu mamaliga dobrogeana cum de mult n-am mai gasit: din faina de malai zgrumturoasa (nu ca la bucuresteni malai grisat) iese o mamaliga vartoasa, pe care poti sa o tai cu ata. Nici nu se compara cu semi-lichidul pe care il primesti in unele restaurante bucurestene si pe care il mananci cu lingura. Vai de mama noastra daca nici macar mamaliguta nu mai suntem in stare sa facem asa cum trebuie.

Asa stateam pe malul apei si contemplam filosofic farfuria cu hamsii, care se uitau la mine cu ochi tristi, stiind ca le voi abandona pentru a ma apuca de fileul de guvizi – ceea ce am si facut.

Desigur ca toate cuceririle farmaceuticii moderne, precum Trifermentul si Colebilul isi au rostul lor intr-o asemenea conjunctura, dar nu contribuie cu nimic la improspatarea aerului din masina pe drumul spre casa. Mandria industriei automobilistice nemtesti pe care o posed duhnea a usturoi atat de tare de nici decapotata nu putea fi aerisita.

Ce n-am inteles eu insa in toata tarasenia asta e cum oare un pescar autentic isi poate denumi localul Super Bonus. Exista mii si mii de combinatii: La guvidul vesel, Hamsia jucausa, Usturoiul si hamsia sau chiar Pestele mort. De ce a ales tocmai super bonusul?

Sper ca, pana la anul cand bineinteles ca le voi mai face o vizita, locul isi va reveni si nu voi gasi un nume precum Jackpot de macrou sau ceva asemanator.

Si asa se termina si vacanta mea, in care Super Bonusul intr-adevar a fost un bonus. Va promit a va delecta de saptamana viitoare cu noile investitii pe taramul gastronomiei din Bucuresti, fiind cu ochii si pe rapitoarele de apa dulce in forma de parlamentari.
peter.imre@zf.ro

Gastronomie