La restaurant cu Peter Imre

La Doi Lei, ca la nevasta acasa

Pentru un ardelean sadea ca mine, sudul va ramane intotdeauna fascinant – mai obraznic, mai colorat, mai pestrit decat va fi vreodata Ardealul. Si, cum ma fac vinovat de o dragoste nedisimulata fata de Dobrogea si zona marii, fata de atmosfera pitoreasca si spiritul vivace, am fost tare curios sa vad cum arata un restaurant dobrogean in Bucuresti.

Si asa am ajuns de doi lei – pardon, la Doi Lei, o crasma proptita in poalele blocurilor. Ma minunez si incerc sa inteleg de zeci de ani oare ce-o fi fost in capul carmaciului cand a trantit ororile astea, care cu greu pot fi numite arhitecturale si in care populatia sta precum sardinele indesate in cutie.

Doi Lei este strutocamila tipica, in care proprietarul vrea sa faca din crasma restaurant. Genul asta de loc imi aminteste cum, timp de mai multe decenii, prietenul nostru drag Honecker a fabricat Trabant si Wartburg cu mult spor. Dupa marea unire prusaca, probabil in scopul de a pune Mercedes si BMW in dificultate pe piata internationala, inginerii ingeniosi din Est au vrut sa revitalizeze Wartburg-ul, dotandu-l cu un motor de Volkswagen. Rezultatul a fost cel mai bine descris de un muncitor de la fabrica Volkswagen, care, cu discreta ironie, a remarcat ca din toata combinatia a iesit “o mumie cu pacemaker”.

Cam asa e si la Doi Lei, unde, vorba cantecului acela moldovenesc care face valuri acum, “avem di tati”: ingerasi de ghips care sprijina globuri (si al caror loc este de fapt in baie, cum era obieciul de mult), palmierul plasat langa jumatatea de mesteacan din mijlocul curtii, fata de masa fistichie si ventilatoarele chinezesti. Iar in ceea ce priveste operele de arta de pe pereti, trebuie vizionate de la distanta, ca sa nu te orbeasca cu stralucirea lor. In rest, mult lemn lacuit si pereti pictati intr-un verde de … doi Lei. De ce trebuie amestecate toate pana iese o harababura completa? Aici, in loc de ingerasi, eu as fi vazut un loc simplu, fara brizbrizuri, cu chelneri obraznicuti si intelepti, care iti povestesc din vremuri de mult apuse. Am mai spus-o si am sa o repet – pentru a face o crasma complet autentica, e nevoie de un designer, care sa dea nota dominanta a locului si sa tempereze elanurile artistice si decoratoare ale acelor patroni pentru care Rapirea din Serai inseamna arta.

Totusi, harababura nu e complet dezagreabila si te duce in lumea reala, a Bucurestilor de langa blocuri. Insa, oare de ce atunci cand iau masa sunt silit sa aud ce a mai facut Consiliul General al CapitaLei, in loc sa ascult un autentic taraf dobrogean? Mare mister! In plus, cireasa de pe tort sau poate bomboana de pe coliva acestui restaurant a fost faptul ca au amenajat chiar si o scena la parter, pe care se produc cu mare daruire radiocasetofonul si cele doua boxe.

Eu unul m-am dus la Doi Lei pentru mancarea autentica dobrogeana, mancare taraneasca, asa cum gasesti in gospodariile neaose, unde, daca ai norocul sa fii ospatat, te alegi cu una dintre cele mai bune mese din viata ta. In schimb, am gasit un meniu stufos, greu de descifrat si de parcurs, din care lipsesc mai cu desavarsire specialitatile dobrogene – nu apar zecile de preparate din vinete (numai cand ma gandesc la musaka de vinete imi lasa gura apa), nu exista bame sau alte specialitati. Corcitura asta m-a prost dispus definitiv – singurul lucru machedon din local era probabil faptul ca au auzit de Hagi, iar dobrogean era, poate, snitelul vienez sau, mai stii, tochitura moldoveneasca. Mi se pare demn de tot dispretul ca o asemenea non-valoare sa se ascunda in spatele veritabilelor valori taranesti dobrogene. Cred ca ar iesi cu scandal daca un dobrogean adevarat s-ar nimeri prin crasma asta de Bucuresti. Mai bine, in loc sa-i spuna restaurant autentic dobrogean, il botezau Casa Kitsch sau avertizau cumva potentialul client ca numele de Doi Lei este cat se poate de bine ales, pentru ca, daca intri aici, astfel de mancare primesti – de doi lei si nici un banut mai mult.

Prin urmare, in loc de un bors taranesc, mi s-a adus o ciorba de burta, care nu avea un gust abominabil, dar burta cred ca a fost pusa in ciorba asa cum a fost cumparata de la macelar si nicidecum curatata asa cum mi-ar fi placut mie. Sau poate am fost eu rasfatat prin alte parti cu ciorbe de burta delicioase. Mai spun doar atat: burta a fost ca platforma de guvernare a Aliantei: plina de zdrente, necuratata si nedigerabila. In schimb, ardeiul iute n-a avut nici un cusur – a fost verde, tare si iute.

Noroc ca, in timp ce ma lamentam deasupra bolului cu ciorba, m-a inveselit Pepe din difuzoare, intrebandu-ma de ce plang in noapte, De vina era pranzul.

Ciorba de fasole a fost inghitibila, insa, poate nu sunt eu la curent si fasolea a devenit intre timp o marfa foarte rara si pretioasa, pentru ca a fost folosita cu zgarcenie si suplinita de alte legume.

La felul principal au venit carnaciorii la gratar – aurii, crocanti si totusi suculenti. Desi nu aveau 12 centimetri ci doar vreo zece, mi se pare o dimensiune onorabila pentru niste carnaciori de casa. Piureul de cartofi era in mod evident pregatit cu mare arta, din fulgi proaspeti de cartofi, asezonati cu vegeta si multa sare.

Si cum chelnerita a adus carnatii inaintea celorlalte feluri de mancare, mi-am tot facut de lucru cu painea, asa ca va pot spune ca macar franzela e buna – alba, pufoasa si proaspata. Tot in asteptarea ciolanului cu varza am citit si pliantele plasate pe fiecare masa si i-as recomanda proprietarului sa le elimine, deoarece, in loc sa isi laude singur locul, declarand atmosfera “eleganta si intima”, mai bine i-ar intreba pe oaspetii care sunt siliti sa stea cu fata la perete – este singurul restaurant unde am vazut mesele plasate in asa fel incat unele scaune sunt orientate catre zid. Cat despre scaune, imitatia originala de piele ne-a facut sa ne simtim fierbinti.

Chelneritele, de altfel, amabile, insa fie nu aud fie, daca aud, nu retin. Dupa ce i-am solicitat de vreo trei ori sa nu-mi puna verdeata pe varza, ospatarita s-a infiintat, mandra, cu varza pe care trona un strat generos de patrunjel maruntit. Americanii au o zicala “Daca esti in groapa, opreste-te din sapat”. Ei bine, chelnerita noastra a continuat sa-si sape groapa, motivandu-si scaparea prin faptul ca avusese prea multe comenzi si le-a incurcat. In primul rand, eram singuri-cuc in tot restaurantul. Iar in al doilea rand, nu inteleg de ce chelnerii romani, in loc sa faca exercitii de memorie la care oricum esueaza lamentabil, nu recurg la un procedeu verificat – notarea comenzilor.

In fine, varza calita, inrosita cu boia si acompaniata de ciolanul de porc roz, bine facut si afumat a fost o mancare onorabila, care s-a inscris perfect in standardele dietei mele. Tocanita de ceapa plutea discret intr-un deget de ulei, asta probabil doar pentru ca in Dobrogea floarea soarelui e la ea acasa. Bine ca nu au pus untura de peste.

Dar, ca sa revin la modul in care chelneritele asculta clientul doar cu o ureche, mi-am amintit de o povestioara: un camionagiu intr-o parcare antameaza o femeie de cariera, ii da 100 de dolari si ii cere “Tipa la mine, da-mi una, fa-ma cu ou si cu otet”. La care profesionista raspunde “Domnule, mi-ai dat 100 de dolari, nu pot sa-ti fac una ca asta”. Atunci, soferul ia o conserva, pune resoul in functiune si ii zice “Bine, atunci arde-mi mancarea”. La fel de intrigata, curva il intreaba, “Dar de ce vrei sa te tratez in halul asta?”. La care camionagiul raspunde oftand “Mi-e dor de casa”. Asa ca, daca vrei sa te simti nu ca la mama acasa, ci ca la nevasta, mergi la Doi Lei – solicitarile iti sunt ignorate, iar mancarea e fie prea arsa, fie prea grasa. Si oricum, tot tu esti de vina.

Toata tarasenia asta m-a convins ca nu exista miracole – daca intri intr-un loc unde te intampina un bucatar de plastic cu meniul ziLei atarnat de gat, o faci pe propria ta raspundere pentru ca intuitia ar trebui sa-ti spuna ca nu te asteapta nimic bun.

Asa ca, la Doi Lei, in loc sa ne lingem degetele dupa niste delicii de peste sau vinete si sa incheiem nu regeste ci “sultaneste” cu o cafea turceasca la nisip, a trebuit sa ne multumim cu niste papanasi scorojiti si o placinta dobrogeana care strica renumele regiunii. Arsa, uscata si tare, cu un deget de branza fara gust botezata probabil cu mult gris, m-a convins ca locul cu pricina chiar nu are nimic in comun cu bucataria dobrogeana. Pana acum, am crezut ca exista doar doua lucruri care miros a peste. Dupa ce am gustat din placinta, laam descoperit si pe al treilea.

Poate ca i-as fi dat 2Imre, pentru ca ne-au lasat sa intram si pentru ca si-au ales numele bine. Insa, daca ma gandesc mai bine, ne faceau o favoare daca nu ne primeau, asa ca le dau 1Imre, cu mare indulgenta.

* Str. Delea Noua, nr.32. rezervari la telefon 0724 263 271 ; peter.imre@zf.ro

Cultură