La restaurant cu Peter Imre

La Cocosu’ Rosu – agroturism in Bucuresti

Asa cum am promis, am pornit intr-o expeditie de localizare a restaurantelor neaos romanesti si cu mare bucurie pot spune: Evrika! Exista!

Cine vrea mancare traditionala si se hotaraste sa faca o vizita la Cocosu’ Rosu (unde cocosii cu creste rosii ca focul chiar se plimba printre mese) trebuie, ce-i drept, sa faca un efort, mai ales baietii din City: restaurantul se afla acolo unde se termina Bucurestii si nu incepe inca Europa – o fi vorba de Militari? E, mai degraba, capatul Militarilor, zona care, odinioara, era una dintre coloratele mahalale ale Bucurestilor, cu case mici de chirpici si strazi neasfaltate – asta inaintea cuceririlor comunismului. Ce-i drept, multe nu s-au schimbat din acele timpuri: strazile sunt la fel de neasfaltate si a ramas si bunul-simt al locuitorilor zonei. Cum altfel decat cu mult bun-simt s-ar fi putut naste aici o gradina verde de vara, unde te poti simti romaneste? Omul si-a aranjat frumos locul, cu terasa acoperita de stufaris si vita de vie bogata ce parca inghite lemnul natural al pridvorului (care nu se numeste pergola aici si bine face). Este una dintre cele mai luxuriante gradini din Bucuresti, iar pe si printre mese topaie meniul zilei. De fapt, cocosul se uita la tine cu oarecare ura, stiind ca, la un moment dat, va impartasi soarta confratilor lui si va ajunge in farfurie. Rosii sunt cocosii, ca si ardeii iuti atarnati la uscat si care cu siguranta sunt folositi de catre bucatar la ciorbe si alte mancaruri.

Ceea ce pe mine m-a castigat definitiv a fost muzica lautareasca, difuzata exact la atatia decibeli incat sa-l auzi bine pe chelnerul zambaret care iti recomanda preparate din bucataria simpla, dar atat de gustoasa din pui proaspat, ceafa de porc direct de la macelar si carnati de casa la metru. La Cocosu’ Rosu canta cocosii, dar si Gica Petrescu despre Feteasca si suna mult mai bine decat autenticele FM-uri.

Chelnerul nu face exercitii de memorie, din fericire si, in vreme ce noteaza, observi ca arata de parca ar fi scos din filmele romanesti de pe la 1937 (pe astea nu le-a facut Sergiu Nicolaescu, nu?). Cat despre vesta visinie si figura joviala – se incadreaza perfect in peisaj.

Am inceput cu un bors moldovenesc de pui cu taitei facuti in casa – copanul de pui, fiert pana se fragezeste ca untul, s-a “integrat” de minune in borsul acru dres cu cimbru din belsug. Dupa gust, puiul a fost sigur crescut in gradina, cu graunte si nu cu chimicale. Tin minte ca bunicul o trimitea la piata pe bunica sa cumpere pui, dar nu inainte de o dascali sa nu care cumva sa ia “pui de Gostat”, care era intotdeauna mai nevolnic decat cei crescuti sanatos, in curte. In mod cert, puiul din ciorba mea nu era “made by Gostat”. Iar taiteii de casa, framantati din “noua oua” au fost deliciosi, ca si bucatelele de legume. Si, dupa ce musti sanatos din copan si mananci, ca la tara, cu mana, chelnerul iti adduce, pentru primenire, un bol cu apa parfumata, petale de flori si o feliuta de lamaie. E o placere sa mananci o mancare buna si sa asculti cantece romanesti la umbra vitei de vie, intr-o zi de toamna calda, desi se simte deja viforul alegerilor.

Gustarea casei, cu ciupercute la gratar, cas pane si creier este simpla, usoara si tare buna. Foarte buna si painea, atat cea comandata de la brutaria din coltul strazii cat si pasca facuta in cuptorul restaurantului si care se topeste in gura. Recunosti aici grija proprietarului de a pune pe masa numai lucruri proaspete. De fapt, daca ar fi sa fac reclama locului, l-as promova drept un restaurant unde se servesc numai mancaruri naturale – tocanita de pui ca la bunica, rarele preparate din organe si tochitura.

Ca si Casa Romaneasca, Cocosu’ Rosu este un loc unde romanul ar trebui sa mai faca din cand in cand cate o vizita pentru ca, pe langa faptul ca isi reaminteste astfel de valorile traditionale, se mai simte si bine. E un restaurant potrivit si pentru managerul care tocmai a fost promovat si a primit si masina, pentru ca asemenea locuri il pot readuce cu picioarele pe pamant, departe de realitatea lui virtuala unde nu e loc decat pentru intalniri cu directorii de multinationala.

Bucatarului de la Cocosu’ Rosu nu-i e frica sa foloseasca foi de dafin, cimbru, piper si boia, mirodenii atat de gustoase incat te intrebi cum de consuma unii E-uri. Iar in fundul curtii, gratarul cu lemne te asigura ca deliciile din carne nu sunt facute cu ulei incins in roata de tractor, a la agroturismul recent nascut. De fapt, cei de la Cocosu’ Rosu au reusit sa puna pe picioare agroturism in Bucuresti, spre deosebire de alte zone, unde e nevoie sa vina germani, austrieci sau maghiari sa ne invete cum sa facem turism in tara noastra. Imi amintesc de un neamt din Munchen, care s-a lasat de facut BMW-uri si a venit in Romania, unde castiga mormane de bani incarcand turistii intr-o caruta dichisita si plimbandu-i prin zona Fagarasului, in cautare de lupi.

Mancarea de la crasma noastra e foarte buna, taraneasca, asa, ca la capat de Bucuresti inainte sa se construiasca autostrada care pare a fi cea mai scumpa din lume, pentru ca, in ultimii 20 de ani, s-au dat atatia bani pe suta de kilometri ca ar fi putut sa o faca si suspendata. Savurand mancarea, mi-am amintit de Casa Dobrogeana si mai ca imi venea sa incalc regulile democratiei si sa sun la Protectia Consumatorului. Insa sunt sigur ca erorile genetice ale economiei de piata functionale se vor elimina de la sine, in vreme ce locuri precum Cocosul nostru vor supravietui. Ma gandesc ca insusi Pastorel ar fi apreciat un asemenea loc.

A urmat ciulamaua de pui, cu bucatele de carne alba, macra, bine fiarta si acoperita de sosul cremos si gustos. Am combinat-o cu piure, cam apos de parca ar fi plans bucatarul in el dupa vreun cocos mai tantos, si cu o salata de varza alba senzationala – bine frecata cu sare si ulei cum poti manca numai acasa. In alta ordine de idei, nu cred ca bucatarul de la Cocosu’ Rosu citeste Ziarul Financiar, pentru ca altfel ar fi stiut despre aversiunea mea fata de marar si nu l-ar mai fi folosit cu atata larghete. Insa a fost atat de buna mancarea incat nici nu m-a mai deranjat.

Cat despre ficatul de porc – nu am mai mancat asa ceva de vreo 25 de ani, de la mama acasa. Stiu ca e foarte complicat sa-l tragi la tigaie exact asa cum trebuie, pentru ca un minut in plus sau in minus poate fi fatal. Cel pe care l-am mancat eu a fost perfect – usor crocant in exterior, fraged si zemos in interior.

La desert, m-am bucurat de cei mai buni papanasi pe care i-am mancat pana acum in Bucuresti – mai buni chiar si decat cei de la Casa Romaneasca: smantana groasa de casa, dulceata de visine facuta probabil tot in casa, aluat fraged, pufos si usor.

Am incheiar cu cafea la nisip. Eu unul nu sunt mare bautor de cafea, insa mi-era pofta de caimacul brun, de cafeaua tare cu zatul care inca nu s-a dus la fund. Si mi-am amintit ca, inainte, romanii scapati peste hotare se intorceau incarcati de haine, bijuterii, ceasuri si cosmetice. Acum ca in Bucuresti se gaseste absolut orice, de la Rolex la Armani, venim cu delicatese – eu prefer foie gras, somon fume si, pentru Diana, selectii de cafea. Cu bucurie am aflat insa ca bunul meu prieten Sheriff, un neintrecut “combinator de cafele” (ca altfel nu-mi inchipui cum s-ar traduce profesia de “coffee blender”) vinde intr-un magazin de delicatese din Bucuresti cafelele sale aromate, cu nuante de vanilie sau de portocala. Asa ca avem de-acum si sortimente de cafea buna.

Revenind la Cocosu’ Rosu, gradina asta de vara seamana bine cu localurile facute inaintea epocii cand la radio se canta “Tucu-ti bade ochiul drept si insigna de pe piept”. Prin anii ’60, asta era important – ce insigna aveai pe piept. In orice caz, Cocosu’ Rosu primeste 3 Imre pentru autenticitate.

* Str. Margelelor 59-63. Rezervari la tel: 021/434 20 89
peter.imre@zf.ro

Ceasuri & Bijuterii