La restaurant cu Peter Imre

“Nu poate sa fie bun pentru ca nu e frumos”, spunea marele Leonardo uitandu-se la cateva schite tehnice pe care tocmai le terminase, ceea ce induce foarte clar idea ca, daca logica si rationalul nu mai functioneaza, simtul estetic ne mai poate salva de la dezastru.

Din pacate, reversul afirmatiei maestrului nu e neaparat adevarat – numai pentru ca ceva e frumos, nu inseamna ca e si bun. La Byblos, cu partea estetica stam bine. In primul rand, restaurantul e binecuvantat cu o locatie ideala, in spatele Ateneului, ceea ce sugereaza ca onorata clientela asculta altceva decat acele androide sau andrele sau cum le-o mai chema. Ca atare, oaspetele se asteapta la desfatari culinare cel putin la fel de mari ca satisfactiile muzicale oferite de cladirea alaturata.

Nu am mai fost de mult la Byblos si cu bucurie am constatat ca, la prima vedere, satisface toate criteriile unui lacas gourmet de bun gust. Totul este la locul lui, iar decoratiile nu calca stramb, lucru rar prin localurile bucurestene. Peretii de un galben pal, picturile murale in culori stinse si agreabile, elementele decorative care nu incarca atmosfera – totul e coordonat si asortat. Mesele sunt exact asa cum imi place mie – spatioase si despartite de o distanta care sa-mi permita, de pilda, sa port discutii intime cu partenera. Sigur ca eternul mobil poate strica atmosfera si aici, dar acest aspect nu depinde de patron, care ar putea doar sa plaseze la intrare un afis prin care sa interzica folosirea obiectului incriminat.

Altfel, frumusetea si eleganta locului obliga la un comportament care exclude din start scobitul in nas, telefoniada permanenta si alte gesturi post-comunisto-neo-burgheze.

In rest, prietenii mei chelnerii actioneaza intr-un stil pe care nu l-as califica drept Ferentari, pentru ca nu vreau sa-i supracalific. Domnisoara pusa pe post de “sefa de sala” nu pare a sti de ce e aici si care ii e rolul, iar despre capacitatea dansei de a ma incita la consum nici nu poate fi vorba. Cred ca a fost adusa dupa renovare si nu s-a obisnuit inca in noua postura. Vazandu-i sclipirea din ochi, sunt totusi sperante ca pana-n primavara sa se acomodeze. Aproape ca as fi trecut cu vederea aceste “discrete” amanunte, daca nu mi s-ar fi inmanat meniul, sub forma unui biblioraft pe care orice companie care a trecut de stadiul de doi angajati nu-l mai foloseste de mult. Oare ar fi fost asa de greu sa produca un meniu care sa nu ciobeasca eleganta locului si sa se incadreze in decor? Pe de alta parte, ma gandesc de ce sa faca Byblos nota discordanta in peisajul general al Bucurestilor, unde, in febra marii mocirliri de toamna, cei care doresc sa carmuiasca nu vad detaliile nici macar cu telescopul.

Chelnerita noastra s-ar putea inscrie linistita pe lista unui partid, candidand cu succes la vreun mandat de deputat sau senator, pentru ca manifesta acelasi grad de cunoastere si interes fata de meniu ca si un parlamentar fata de legile pe care trebuie sa le voteze. Pentru cei care n-au inteles – zero. Oricum, fata de ceea ce se intampla in politica romaneasca, “Si tu, fiul meu Brutus!” a fos un voios salut de pionier. Asa ca, daca acolo se poate, Byblos de ce sa fie perfect? Ne place atat de mult sa ne tavalim in colorata paleta a sentimentalismelor, de la juraminte la injuraturi, cu lacrimi de un ochi, incat nici nu mai realizam penibilul dambovitean si cat de mult iese in afara normalului lumii.

Pentru inceput, la Byblos, nu mi-am asumat nici un fel de riscuri si am ales salata de papadie, care nu are cum sa fie stricata, decat daca plantele sunt vestejite. Aici au fost insa proaspete si bune, cu bucati sanatoase de parmezan. Nu m-a bucurat nespus faptul ca a fost nevoie sa asezonez eu salata cu cateva picaturi de acetobalsamic, desi as fi dorit sa fie adusa gata preparata – sau poate avusesem o zi mai neprielnica din cauza zapacelii prin care trec acasa cu lucrarile de consolidare la dantura soacra-mii. Trebuie sa recunosc totusi ca salata de ciuperci de padure si un sos cremos de smantana frecata cu verdeata a fost atat de moale incat si ei i-ar fi placut. Altfel, soacra mea e mult mai toleranta decat mine cu viata politica si zice mereu “Auzi, mai, Peter, si ei tot romani de-ai nostri sunt”. Judecand insa dupa fapte, cateodata ma intreb daca e adevarat.

Revenind la partea placuta, si anume mancarea, crema de legume care a urmat a fost generoasa, discret condimentata si consistenta – perfecta pentru cine nu a apucat sa manance mai nimic toata ziua.

M-am rasfatat apoi cu niste creveti uriasi, roz, cum nu prea am vazut prin Bucuresti – adevarati creveti regali, caroar insa nu le-ar fi stricat inca vreo doua minute de rumenire pe gratar. In general insa, lucrurile simple sunt si cele mai bune, astfel incat carnea crustaceelor, fripta si asezonata doar cu cativa stropi de lamaie si de ulei de masline a fost cum nu se poate mai nimerita pentru seara.

La fel de simpla a fost si saltimbocca a la Romana – carne de vita fragezita si batuta bine pana cand devine subtire ca foita de tigareta, combinata cu sunca de Parma, un sos lejer de vin si o nuanta de salvie. Ar fi fost si mai bine daca garnitura, in cazul acesta cartofii cu rozmarin, ar fi venit la timp, nu dupa vreo jumatate de ora. Dupa cum spuneam la inceput, e frumos la Byblos, dar in mod cert exista locuri unde am mancat mai bine. La capitolul consistenta nu stau nemaipomenit, si inca nu m-as incumeta sa comand cu ochii inchisi si nici sa ma las in grija chelneritei, pentru ca, cel putin la recomandarile din meniu, nu are mana deloc. E loc de imbunatatiri, adica ar trebui sa mai lucreze la chelneri si la serviciu. Desi, daca ma gandesc mai bine, parca nici bucatarului nu i-as ridica statuie.

Pentru desert, am mai consultat o data dosarul cu mancare, de ma simteam ca un contabil care rasfoieste bilantul unei microantreprinderi. Dar macar am avut parte de un happy end – o minunatie de desert. Un tort de ciocolata cu un blat fin si pufos in care au fost presarate bucatele de coaja de portocala, blatul din mijloc fiind imbibat cu sos de menta, iar toata constructia umpluta cu o crema de ciocolata delicioasa ca sarutul unei negrese. Daca bucatarul a facut minunea asta, atunci in mod clar trebuie sa se reprofileze in cofetar. Buna a fost si inghetata de casa cu bucatele fine de vanilie sau tortul din spuma de ciocolata.
In concluzie, e bine cand totul se termina cu un desert bun.

Str. N. Golescu 14-16. Rezervari la tel: 021/313 20 91
peter.imre@zf.ro

Gastronomie