La restaurant cu Peter Imre

Halal Life – carpitura restaurantica

Am avut onoarea sa particip la o nunta princiara si, desigur ca, pe langa caracterul unic al evenimentului, intr-o zona unde printi si printisori nu prea mai exista, m-a frapat eleganta naturala a oamenilor si a lucrurilor. Am redescoperit si faptul ca, atunci cand ceva este autentic, nu se simte miros de transpiratie in comportament si nici purtatul fracului nu vine precum purtatul acelei lenjerii intime de catre baltata de Banat.

Deci totul poate fi in acelasi timp fastuos, dar si foarte natural, asa cum trebuie sa fie, fara a da impresia unui efort, ci plin de eleganta nestudiata. Este adevarata gratie a nobletii, care nu trebuie sa se chinuie pentru a fi impecabila.

Am recurs la aceasta lunga introducere pentru ca m-am bucurat cand am fost invitat la restaurantul High Life. Numele locului mi-a sugerat ca voi avea parte de o continuare a basmului pe care l-am trait la Iasi. Din pacate, dupa cateva minute in restaurant am inteles cu adevarat expresia “iluzii pierdute”, pentru ca, pentru un scurt moment, locul iti creeaza si incearca sa intretina niste iluzii. In mare parte, “vinovata” de prima impresie este casa superba, boiereasca, ale carei incaperi generoase si spatii nobile au apucat cu siguranta zile mai bune.

High Life este un amalgam de perdele fine de brocart, mese de bistro, eterna cutie frigorifica brenduita de la intrare si raftul cu pliante publicitare. Din gloria si eleganta demult apuse au supravietuit ornamentele de pe tavan, parchetul somptuos si camerele nobile. Restaurantul asta imi face aceeasi impresie ca si cum as vedea un print autentic purtand o pancarta “Cumparati crema de pantofi Guban, care va lustruieste adidasii”. Pentru tanara generatie care nu stie despre ce e vorba, Guban a fost o marca de incaltari de pe vremea respectiva, atat de minunata incat Bally nu s-ar fi simtit demn de o comparatie. Revenind la paralela cu High Life, daca, printr-o mare greseala, inalta societate romaneasca s-ar asemana cu restaurantul asta, atunci eu mi-as dori sa fac parte dintr-o cu totul alta clasa.

Atmosfera “rafinata” a fost completata si de pseudo-samba cu iz de slagare, astfel incat restaurantul a acoperit cu succes toata paleta, de la prostul gust pana la kitsch. High Life nu e bun de bistro, de restaurant elegant nici ca poate fi vorba, in schimb oamenii nu s-au oprit aici. Din dorinta arzatoare de a-si perfectiona opera pestrita, au inventat un meniu abracadabrant, cu pretentii cosmopolite si ceva aspiratii fusion. Asa a ajuns sarmanul somon sa umple un piept de pui neprajit, de mi-a trecut orice pofta de mancare cand am vazut realitatea cruda – si la propriu si la figurat. In aceste conditii, mi s-ar cuveni un spor de periculozitate, pentru ca, daca mai nimeresc prin vreo doua-trei locuri ca High Life, cred ca ma las de mancare. Pentru cei care, din diverse motive masochiste, doresc totusi sa vada cum e puiul crud umplut cu somon, ingaduiti-mi sa va scutesc de experienta, garantandu-va ca e absolut oribil.

Inercand sa fac o descriere cat mai plastica a lucrului care zacea in farfurie, mi-am dat seama ca este cel mai nepotrivit si mai dezgustator preparat pe care l-am gustat vreodata, astfel incat, de acum inainte, va fi etalonul pentru toate care se potrivesc ca nuca-n perete – “merge precum puiul umplut cu somon”.

Oricum, n-am mai indraznit sa gust si din restul preparatelor, mai ales ca ciupercile care onorau cu prezenta friptura de porc zacusera cu siguranta multa vreme in conserva, de aratau zbarcite, imbatranite si de-a dreptul periculoase.

Contempland nemaivazutul pui cu peste ma gandeam ca, somonul, nobil animal de altfel, de-ar fi stiut saracul ce soarta il asteapta, mai mult ca sigur ar fi ales calea samurailor si s-ar fi sinucis aruncandu-se in elicea vreunui vapor, pentru ca sa fie facut harcea-parcea si sa nu poata fi recuperata nici o bucatica. O astfel de moarte ar fi fost infinit preferabila sfarsitului nedemn de a servi drept umplutura pentru o oratanie anemica de Avicola. Iar nenorocirea de pui nu cred ca a visat vreodata la o imperechere asa ilustra.

Prin urmare, inca un motiv pentru care m-am ferit sa incerc si alte mancaruri a fost teama de a nu gasi urme de caviar in ciolanul de porc de Dambovita sau trufe prin tochitura, avand in vedere combinatiile astea impotriva naturii, gandite de cine stie ce bucatar.

Recunosc ca salvarea serii a venit de la acea lada frigorifica de la intrare, care cu generozitate ne-a oferit o Coca-Cola impecabila, ce a tinut loc si de supa si de desert. Cat despre cartofii prajiti, le-as recomanda mai degraba sa-i ia direct de la Mac, unde au un gust mai bun si unde nu am remarcat vreodata sa fie garnisiti cu fire de par, asa cum a fost cazul la High Life. In lumina acestor decoperiri, pot spune totusi ca este un restaurant indicat celor care doresc sa nu se mai atinga de mancare o buna bucata de vreme, asa cum mi s-a intamplat mie dupa vizita la High Life. Si totusi, ce bine ca mai exista si asemenea locuri, pentru ca venisem macinat de remuscari si pareri de rau ca iar urma sa calc stramb in ale dietei…

Mare pacat de casa asta nobila si de locatia excelenta. Ar fi putut sa faca un loc mult mai cinstit si mai placut decat bordelul asta pseudo-gastronomic. Recomand High Life celor care doresc o indigestie garantata, celor care se pregatesc de un post prelungit si celor care, intr-o zi rece de toamna, nu au unde sa se refugieze de ploaie – sunt convins ca soba de teracota imprastie o caldura foarte prietenoasa, dar va avertizez ca doar cu atat va veti alege (daca nu punem la socoteala si intoxicatia).

Daca am alatura High Life si celebra Casa Dobrogeana, s-ar aduna doi Imre. Oare unde sunt vremurile bune, cand, la Dudul ofilit de pe strada Sperantei la parter sau pe unde o mai fi fost, mancam macar un cotlet de porc care nu era nici crud nici altoit cu cine stie ce vietate subacvatica?

* Str. Grigore Alexandrescu nr. 6. Rezervari la telefon: 021/650 63 61.
peter.imre@zf.ro

Gastronomie