La restaurant cu Peter Imre

Patru anotimpuri libaneze – La Four Seasons

Spuneam, la un moment dat, ca daca nu e frumos, nu poate fi si bun. Din fericire, am descoperit un loc care indeplineste ambele criterii – estetic si … gustativ.

Four Seasons este exemplul perfect al spiritului intreprinzator veritabil, care, dintr-un spatiu pe care altii l-ar considera ingrat, scoate la lumina un loc intim si cochet. Contribuie la impresia pozitiva si faptul ca toate culorile din restaurant sunt armonizate, de la portocaliul peretilor, la nuantele de aramiu si auriu ale mobilei, fetelor de masa si farfuriilor. Ba chiar si tacamurile sunt garnisite cu modele care respecta codul coloristic. Toata fantezia bine coordonata de culori tomnatice este in ton cu aceasta toamna asa de generoasa, cum rar am trait in ultimii ani. Nu vi se pare ca e o toamna superba? Pe cat a fost vara de schimbatoare sau poate exact din aceasta cauza (copacii nu au apucat sa se usuce sub canicula unei veri toride), viata ne-a facut un cadou prelungind aceasta toamna care, pentru mine, e mai frumoasa decat vara.

Cred ca niciunde nu mergea mai bine o prelungire a unei zile cu frunze aurii-aramii decat la Four Seasons, un restaurant libanez extrem de placut, al carui nume imi sugereaza ca patronul inspirat si cu suflet de artist schimba decoratiunile in fiecare anotimp.

Carciumioara se afla intr-un loc foarte pestrit al Bucurestilor, in zona Pietei Galati, unde negustorii de toate soiurile vand si cumpara cat e ziua de lunga, unde gasesti covrigi adevarati si unde Four Seasons e o adevarata pata de culoare.

E un loc cum ar trebui sa fie zece pe fiecare strada, asa cum se afla la Paris. E drept ca mie mi-a trebuit o vreme pana am gasit adresa, intarziind astfel la intalnirea cu colega mea, de unde mi-am si adus aminte de o poveste. Bucuresteanul stresat si agitat se duce sa se reculeaga o saptamana in Maramures – cu alte cuvinte face agroturism. Dupa ce se incheie perioada de odihna si relaxare, cand isi ia ramas-bun de la gazda, aceasta il intreaba: “Apai, domnule, cum o fost?” Concitadinul nostru face apologia ospitalitatii locului, elogiaza caldura dunei (plapuma groasa umpluta cu pene de gasca ce se foloseste in Maramures) si lauda savoarea extraordinara a horincai. Iar apoi spune “Domnule, poate o singura observatie as avea a face: Buda e cam departe de casa”. La care taranul nostru nou in industria turistica ii raspunde: “Domnule, nu-i departe. Doar trebuie sa porniti la timp…”. Asa si cu expeditia mea catre Four Seasons. Dar macar, pe drum, am avut timp sa ma uit in jur si am constatat cu bucurie ca oamenii par mai relaxati, ca bucurestenii savureaza aceasta vara a Babelor si ca nici macar incrancenarea politicienilor nu poate strica atmosfera. Mare dreptate are inteleptul cand spune ca, dupa 15 ani de incrancenare, e timpul sa ne impacam cu noi insine si sa luam lucrurile mai a la lÃ©gere. De altfel, maestrul spunea ca nu poti sa dai mana cu pumnii inclestati. Meritam cu totii mai mult din partea politicienilor.

Eu unul am primit ce meritam intre timp, pentru ca a venit mancarea. Dupa ce am gustat, pot spune ca bucatarul, venit de la Baalbeck, numai cedrul nu l-a adus cu el. In rest, tot parfumul si savoarea intacta a Libanului s-au regasit pe masa.

Un humus cremos dar ferm, in castronase de argila, pe marginea caruia e picurat un fir de ulei de masline presat la rece, obtinut din roadele unui copac de la malul marii. Humusul e condimentat cu boia sangerie si cu frunzulite de patrunjel proaspat si mirositor. Am mai primit si un alt fel de humus, mai discret aromatizat, cu foarte putin usturoi, exact atat cat sa te mai poti saruta dupa – cu cea noua, pentru ca cea veche deja nu mai are iluzii. Humusul asta “soft” este gandit exact pentru relatiile mai tinere de doua saptamani, pentru ca, dupa ce trece perioada asta, pana si usturoiul intra in legalitate. Oricum, humusul “de doua saptamani”, chiar daca nu e condimentat, e dotat cu muguri de pin, care, dupa legenda, pe barbati ii fac potenti si pe femei mai putin cicalitoare. Merita insa incercat si de cei care nu cred in legende, pentru ca macar se aleg cu o masa buna si usoara, chiar daca nu le creste potenta. Tot la antreu a venit si branza picanta, amestecata cu cimbru, bucatele mici de rosii, ceapa si patrunjel. Si asa am petrecut o buna bucata de vreme tratand cu maxima seriozitate si atentie traditionalul meze, care demonstreaza ca oamenii astia stiu sa se respecte, o masa durand la ei trei ore atunci cand esti grabit.

Zau ca as vrea sa vad, in locul pizzeriilor vestejite si al italienismelor pe baza de “Cum sa fug de nevasta de la Roma? Investesc in Romania!”, mai multe locuri din acestea, cu mancare sanatoasa, originala si variata.

Cele sase-sapte mese de la Four Seasons iti confera o senzatie de intimitate, fondul muzical completeaza perfect atmosfera de calm si relaxare, iar mancarea superba e atat de bine descrisa de chelnerite incat am fost nevoit sa ma cert pe teme politice cu tovarasii mei de masa ca sa treaca timpul mai repede si sa nu ma gandesc obsesiv la felul principal ce urma sa soseasca.

Va rog sa va imaginati rondele fragede de limba de vita bine fiarta, asezonata cu cimbru si usturoi, intr-un sos pe baza de lamaie si ulei de masline, asa savuros ca am avut impresia ca ni l-au adus pe post de desert.

De asemenea, bucatelele de piept de pui, trase prin pesmet intr-un sos aromatizat cu cimbru, coriandru, menta, lamaie proaspat stoarsa, nelipsitul ulei de masline si cu mirodenii de Baalbeck sunt o delectare pentru simturi, atat de fragede incat se topesc in gura intr-o explozie de arome. Iar puiul in sos cremos de rodii este cel putin la fel de bun. Ceea ce arata ca un restaurant nu trebuie sa fie mare si pompos pentru ca ospatul sa fie regesc.

Bucataria libaneza, poate cea mai complexa din lume, poarta in ea experienta secolelor si complexitatea diverselor culturi, in care se amesteca toate religiile de pe lumea asta, de la primii crestini, la copti, siiti, suniti si evrei. In mod cert e cea mai colorata si mai bogata in mirodenii, ca ansamblu gastronomic.

In aceste conditii, meniul, simplitatea, bunul-gust si armonia fac ca Four Seasons sa candideze pentru un loc de frunte cel putin la capitolul restaurantelor cu specific libanez, fiind recomandat cu multa caldura pentru orice gourmet adevarat.

Am sentimentul ca acest loc nu-mi va insela asteptarile pe termen lung, asa cum s-a intamplat cu Cocosu’ Rosu. Trebuie sa-mi cer scuze de la cititorii care, la recomandarea noastra, s-au aventurat la capat de Bucuresti, deoarece, se pare ca noi am avut parte de un tratament preferential, care nu a inclus si mitocania de care s-au lovit cativa clienti. In cazul in care patronul ar avea vreun semn de intrebare, marturia cititorilor se afla in arhiva noastra.

Sa trecem totusi la lucruri bune, si la propriu, si la figurat. Am incheiat cu o Noapte de Beirut, un fel de sarlota, alba ca zapada pe o farfurie neagra, stropita cu miere, decorata cu bucati rotunde de banane si presarata cu o razuiala fina de fistic verde si nuci proaspete, totul aromat cu apa de trandafiri. Daca cineva e in stare sa ramana insensibil la asa ceva, sa stea acasa linistit si sa manance multa vreme de-acum incolo ce-i gateste soacra. Pe langa Noaptea din Beirut, cataiful a trecut aproape neobservat, desi este un exemplar foarte reusit al speciei sale: foitaj auriu imbibat cu miere si umplut cu un fel de branza dulce.

Ceaiul aramiu, tare si foarte parfumat a incheiat o masa de 4Imre. Lal Tabbakh! (Multumesc bucatarului).
peter.imre@zf.ro

Gastronomie