La restaurant cu Peter Imre

Poate ca nicaieri in Bucuresti nu este mai evident idealul urbanistic comunist decat in zona Casa Poporului – Bulevardul Unirii – Piata Alba Iulia, organizata dupa principiile ierarhice ale epocii. De pilda, Casa Poporului a fost conceputa ca o piramida, unde cabinetele 1 si 2 se aflau la ultimul etaj, cat mai aproape de soare, iar restul lumii era repartizata descrescator, de sus in jos. Acelasi principiu se aplica si pentru zona inconjuratoare, astfel incat ministerele cu mare greutate se bucurau de o apropiere semnificativa fata de Casa Poporului, cele mai putin importante se aflau ceva mai departe, iar undeva departe, in coada sirului de cladiri se aflau blocurile de locuinte pentru demnitarasi.

Ani de zile dupa impuscare, zona Pietei Unirii a fost un fel de oras mort, presarat cu scheletele blocurilor neterminate si cu sutele de macarale care au inghetat pe 22 decembrie 1989, ca niste semne de exclamare, care urlau catre cer. Mai apoi, prin 96-97, homelesii au inceput sa populeze aceste tentative de blocuri, utilandu-le cu folii, cartoane si alte asemenea obicete decorative si practice. Astfel, zona aceasta care reprezenta nucleul misterului Ceausescu, evolutia societatii de pe acea vreme dar si centrul urii impotriva regimului, s-a transformat in simbolul impotentei societatii de a se transforma. La urma urmei, nu e greu sa schimbi o societate, ci sa gasesti ce anume sa pui in loc. Iar schimbarea din Romania e un proces unic – nicaieri in lume nu s-a trecut direct de la socialism la capitalism. In celelalte tari din est mai exista o oarecare economie de piata, mici mestesugari independenti deci un spirit de proprietate, spre deosebire de Romania unde nu a mai existat nimic din ’45. De altfel, Statele Unite sunt singura tara care a facut direct trecerea de la barbarism la decadere, fara sa treaca prin faza de civilizatie.

Revenind la Romania, companiile se privatizau, blocurile se finisau, dar nimic nu misca in zona Unirii. Insa timpul si-a facut simtita influenta si, treptat, oamenii au inceput sa se apropie si de perimetrul acesta atat de infricosator, privit ca o zona bantuita de duhuri rele. Imensitatile de cladiri erau parca populate cu stafiile fostelor cadre si lovite de blestemul mesterului – nefiind insa vorba de Mesterul Manole, pentru ca nu a reusit sa-si sfarseasca opera. Intre timp, constructorii care au ridicat zona fie s-au sinucis, fie s-au privatizat si se regasesc pe Buletinul celor 300. Incet-incet, zona a devenit mai populata, dupa ce blocurile au inceput sa prinda contur, chiar si in zona mai “plebeiana”, dincolo de Piata Alba Iulia. Iar acum, acest cartier bucurestean este unul dintre cele mai populare si mai scumpe, ticsit cu sedii de banci, companii si firmulite, astfel incat preturile au crescut sensibil.

In metropolele europene, fiecare centimetru din cladirile mari este folosit cu chibzuinta, fiind exploatat la maximum, deoarece chiriile sunt atat de mari incat un loc gol e o risipa. Tot asa, patronii de la restaurantul Gallo Nero nu lasa nici un locsor de izbeliste, in coltul de la parterul blocului unde s-au instalat, ceva mai sus de rondul Alba Iulia. Prin urmare, carciuma are toate sansele sa devina un loc de refugiu pentru amatorii de placeri culinare, adica aproximativ 90% dintre oamenii considerati normali. In vreme ce cu sexul stam cum stam, cu mancarea nu trebuie sa facem eforturi foarte mari nici nu trebuie sa fim foarte priceputi ca sa ne dam cu parerea.

Interiorul de la Gallo Nero este imbracat in lambriuri de lemn cald, iar intr-un colt se afla un credenz (bufet) cu manere de alama, din ale carui sertare chelnerul iscusit extrage tacamurile ce ajung pe mesele simple dar foarte confortabile, cum sunt de altfel si scaunele. Geamurile sunt mari, aruncand lumina in restaurant si permitand mesenilor sa admire forfota unei dupa-amiezi insorite, probabil ultima din aceasta toamna. Spun asta pentru ca, daca acum politicienii promit si soarele si luna, peste doua saptamani, dupa ce storc toate voturile, uita sa mai puna la loc cele doua astre ceresti.

Atmosfera de la Gallo Nero este insa tare placuta si calda si intr-adevar te simti ca acasa, mai ales atunci cand admiri pozele cu vechiul Bucuresti, care inveselesc locul. De asemenea, cum intri, un bar bine garnisit te imbie sa ceri o bere la halba. Decoratiunile sunt raspandite prin restaurant in doza potrivita, fara sa incarce locul, iar chelnerul se vede ca nu e doar un simplu angajat, ci are cel mai mare interes commercial sa se faca placut si sa asigure ca oaspetii vor reveni.

Poate ca imbatranesc eu, dar, in loc sa ascult toate balivernele de pe posturile de radio, prefer Radio Romantic, pentru ca aami aduce aminte de o vreme cand atuul principal era tineretea. La Gallo Nero, un element de senzatie e muzica Italiana a anilor ’60-’70, de la Rita Pavone la Gigliola Cinquetti si Celentano in perioada lui de prima barbatie, imediat dupa ce a avut pojar.

Avand in vedere ambienta asa placuta, chiar si o mancare ceva mia putin reusita ar fi fost acceptata, dar, din fericire, nu a fost cazul.

Maica, am mancat o supa de rosii sau, dupa cum ii spun italienii, zuppa di pomodoro, asa de buna ca trebuie sa recunosc ca nici bunica nu facea asa ceva. Rosiile proaspete, mari si zemoase sunt, in primul rand, bine curatate. Spre deosebire de cojile pe care le-am intalnit raspandite cu darnicie prin ciorbe, supa de la Gallo Nero arata ca bucatarul isi face treaba cu destoinicie si, in primul rand, curata bine legumele. Apoi, licoarea se pasireaza, resultand o crema densa, pe care agilul bucatar incepe sa o asezoneze cu salvie, busuioc si un firicel de menta, o incalzeste si o trimite catre masa fericitului oaspete intr-o farfurie imensa, al carui guler ramane alb. Supa din mijloc este presarata cu cateva buline de smantana proaspata, ca urmele de zapada pe o pata de sange. Gustul dulce acrisor, consistenta si aroma fac din supa de rosii de la Gallo Nero un punct forte al oricarei mese.

Colega mea de masa a facut un concurs cu mine si a comandat minestrone, in care se ingehsuie buchete de broccoli, bucati de telina, funghi porcini, cartofi si morcovi, toate fierte pana zeama devine verzuie si dulceaga, mai putin acrisoara decat ciorbele noastre, semanand mai degraba cu supa ardeleneasca. Am gustat si din minestrone si mi-a fost destul de greu sa fac o departajare clara, dar parca as recomanda totusi supa de rosii.

Sa comanzi fructe de mare e inca o aventura in Bucuresti, iar scampi, pe cat de simplu par a fi de preparat, pe atat sunt de dificili in realitate. In cazul lor, linia de demarcatie intre sublim si tragedie este extrem de subtire, dar eu m-am incumetat totusi la niste creveti all’olio aglio, cum zice italianul. Si bine am facut. Scampi in sos de ulei de masline, cu bucatele de ardei rosu iute, foi de salvie, masline negre carnoase si, bineinteles, mult usturoi, sunt un deliciu. Feliile grosute de usturoi sunt trase la tigaie timp de 45 de secunde in ulei cald, nu fierbinte, cat sa se inmoaie, iar apoi sunt puse peste creveti, ca sa ii patrunda si sa le confere savoare. Eu recunosc cinstit, ca Mutu in fata comisiei de disciplina ca asa scampi buni inca nu am mancat la Bucuresti. Mari, desfacuti si doar cu coditele nedecorticate, stateau falnici in farfurie, ca soldatul rus in Piata Rosie pe vremurile in care Ciocosu era inca vizitat sub cupola lui de sticla. De altfel, este primul loc din Romania unde, alaturi de creveti, am primit si o salata generousa, in care bucatile de rosii, castraveti si foile zemoase de salata sunt asezonate cu otet balsamic.

Branzino este un peste mediteraneean, asemanator cu lupul de mare (nu cel la care va ganditi, care nu e oricum asa de bun). Invelit in sare, este introdus in cuptor pana cand sarea se transforma intr-o crusta, o carapace artificiala. Apoi, bucatarul il elibereaza din camasa de forta si ramane o carne alba, frageda ca untul, bine patrunsa de mirodenii, in care se afla mai putine calorii decat intr-o bautura racoritoare dietetica, dar mult mai multa savoare. Sosul de ulei de masline, salvie si lamaie este exact ce-i trebuie, ca de altfel si garnitura de broccoli si cartofi la cuptor cu rozmarin.

In aceste conditii, desi se numeste Cocosul Negru, la capitolul peste primeste numai bile albe.

Ce poate fi oare mai placut decat sa savurezi niste scampi bine facuti cu usturoi, sa te uiti la soarele tomnatic de afara si sa-l asculti pe Celentano? Parca o vad pe mama dansand cu tatal meu pe aceeasi muzica, ce provenea pe vremea aceea dintr-un picup de care tanarul meu tata ginecolog era tare mandru.

Gallo Nero este un restaurant italienesc, deschis de niste romani, care s-au intors in tara dupa zeci de ani petrecuti in Germania (acest usor amalgam imi aminteste de istorioara in care copilul isi intreaba tatal – “Daca e rosie, de ce e galbena?” “Pentru ca e verde”, raspunde tatal). In orice caz, mi se pare un semn bun faptul ca cei care au intins-o din Romania in alte epoci au decis sa se intoarca. E exact ca in anecdota povestita de bunul meu prieten Johnny Raducanu care, discutand cu niste oameni bine ajunsi financiar prin Israel i-a intrebat: “Dar voi cand v-ati uschit?” Iar ei i-au raspuns “La timp, Jonica”.

Eu cred ca fenomenul invers, cand oamenii capata incredere in tara si in economie, se intorc si investesc aici banii castigati in alta parte este foarte imbucurator si e semn de normalitate. Parafrazandu-l pe Johnny, “au venit la timp”, si ca sa investeasca si ca sa manance la Gallo Nero.

Iar daca vreti sa incheiati intr-o nota apoteotica, alegeti un amestec de deserturi (alias Dolce Misti): o bucata de tiramisu facut in casa, lejer ca fulgul, langa care se afla o bula de mousse de ciocolata alba si niste parfait de portocale, de asemenea preparat la fata locului de maestrul bucatar, din felii de fructe si lapte adus din Ardeal. Pacat ca au vrut sa decoreze farfuria si au ales un sirop mov de la Metro care arata pe farfurie de parca ar fi stropita cu detergent de vase. Dar desertul e gustos si usor. Cat despre panacotta, sa manance italienii oribilitatea asta, o combinatie intre o branza artificiala si o bucata de cauciuc statut, cazut in deodorantul de baie. Sa nu ma intelegeti gresit – panacotta nu e prost facuta la Gallo Nero, ci in general este un pseudo-desert al carui rost eu nu il inteleg. De fapt, conceptual e gresit. Daca, dupa cum sugereaza si numele, tiramisu chiar trage in sus bucataria italiana, pana cotta e “tirami giu”.

In incheiere, constat ca, din pacate, in ultima vreme tinde sa se adevereasca ceea ce spuneam mai demult – calitatea este data de constanta in timp. Multe dintre restaurantele pe care le-am vizitat si apreciat la vremea respectiva s-au dovedit a fi doar un foc de paie in cele din urma, calitatea scazand odata cu trecerea timpului. Aici trebuie sa amintesc si de restaurantul prietenului meu Dan Chisu, unde toate merg ca pe roate si se gateste foarte bine doar cand e el acolo. Deci, pana la proba contrarie, apreciez Gallo Nero ca o noua intrare pe piata restaurantelor italienesti din Bucuresti si ii acord 3Imre.

Gastronomie