La restaurant cu Peter Imre

E destept cine merge la Smart’s

Are oare literatura gastronomica un statut bine definit sau, mai bine zis, se poate scrie despre gastronomie in asa fel incat rezultatul sa poata fi calificat drept literatura? Eu cred ca e important sa scriem si sa citim despre ceva care ocupa un loc atat de proeminent in viata noastra, avand in vedere ca mancam sau ne gandim la mancare mai des decat la sex. Imi amintesc ca maestrul l-a intrebat pe batran ce-i place mai mult – sexul sau Craciunul? La care batranul intelept a raspuns frapant: “Maestre, in mod cert sexul, dar Craciunul vine mai des”. Asa e si cu mancarea, mai ales ca, adesea, despre sex mai mult vorbim, dar, pe de alta parte, foarte rar sarim peste vreo masa.

Din acest motiv mi se pare ca trebuie sa ne rupem macar cateva minute pe saptamana pentru a observa felul in care reusim sa depasim faza de “a ne furaja” si incercam sa ne bucuram de ceea ce Dumnezeu ne-a dat cu atata generozitate. Mai ales, nu trebuie cu nici un chip sa ne fie indiferent unde mergem sa mancam, cum ne alegem restaurantul si ce trebuie sa primim in farfurie pentru a ne declara multumiti.

Saptamana aceasta, manat de un puseu aventuros, in loc sa aleg un restaurant verificat, m-am indreptat catre un loc necunoscut mie, pitit pe o straduta pe unde nu cred ca m-au mai purtat vreodata drumurile mele prin oras: Smart’s. Spre deosebire de alte dati cand dorinta de ceva nou m-a aruncat in plin cosmar gastronomic, acum am facut o alegere cat se poate de nimerita.

Locul este cald si primitor, redand cu mare fidelitate atmosfera carciumilor din portul Rotterdam sau Liverpool sau poate Copenhaga. Pardoseala e tocita de picioarele multor clienti infometati, iar scara interioara care duce la etaj e mancata de timp – doar locurile mai greu accesibile inca mai pastreaza cateva urme de vopsea. Peretii sunt tapetati cu zeci de afise in miniatura din epoca de glorie a cinematografiei, cu Marilyn Monroe in “Bus Stop”, Judy Garland in “Girl Crazy” si, bineinteles, Rita Hayworth, pentru ca “niciodata nu a mai existat o femeie ca Gilda”.

Desi locul e poate putin prea inghesuit pentru gustul meu, nu confera senzatii de claustrofobie, ci mai degraba de intimitate, unde toti oaspetii se cunosc intre ei si-ti trebuie cel putin trei mese distanta in cazul in care vrei sa ai ceva secrete. Locul e asa nimerit incat nici nu ma mai deranjeaza faptul ca la intrare sunt atatea reclame ca nu mai stii de la care firma isi iau banii.

Casa care adaposteste restaurantul se afla intr-o zona veche a Bucurestilor, care a fost oarecum refacuta, dar cladirea a ramas ingropata precum acele casute din Ardeal din care in urma ridicarilor succesive ale asfaltului se mai vede doar un ochi de geam. Si la Smart’s trebuie sa cobori cateva trepte ca sa ajungi in restaurant, ceea ce ii imprima locului un aer de mister, iar lumina galbuie inlocuieste cu succes ceata de fum care umple veritabilele restaurante de port.

Acum ca a cazut temperatura ca intentia de vot a romanului, ce poate fi mai placut decat o soba de teracota care duduie si imprastie caldura pe la mesele populate cu bucuresteni zgribuliti? La Smart’s e o soba atat de apriga incat, daca te ghemuiesti langa ea, inlocuieste cu succes cea mai fierbinte iubita si costa mult mai putin.

Una peste alta, e o atmosfera de semi-umbra, de odihna placuta la gura sobei, care in sine ar fi foarte multumitoare, dar care devine si mai primitoare in momentul in care apare mancarea. Chelnerul a avut grija sa ne aduca la inceput un cosulet cu paine prajita aburinda, care merge de minune cu ciorba de vitel ardeleneasca fierbinte, gustoasa, antidotul magic pentru guturai.

La antreu, eu m-am delectat cu clatite umplute cu somon norvegian afumat, un deliciu. Somonul a fost prins prin fiorduri de catre un pescar autentic – nu acela care foloseste crema de maini in reclama. Nimeni, in afara de norvegieni si canadieni, nu stie sa afume somonul asa cum trebuie. Dupa cum fiecare finlandez sadea are in casa o sauna, tot norvegianul are in dotare o afumatoare de peste, unde foloseste doar un anumit tip de lemn – mesteacan, care confera somonului o aroma speciala. In umplutura, feliile subtiri de somon afumat se invecinau cu ciupercile proaspete si cu cateva boabe de porumb, intr-o combinatie pe cat de inedita pe atat de satisfacatoare. Peste clatite, fusese turnat cu generozitate un sos alb de smantana, asezonat cu picaturi de lamaie si cu cascaval din belsug, care, dupa o sedere de cateva minute la cuptor, s-a transformat intr-o crusta aurie si gustoasa. Bucatarul, necunoscandu-mi gusturile, a presarat apoi toata opera cu un strat sanatos de verdeata, ceea ce de altfel e cat se poate de corect, pentru ca se stie ca somonului ii prieste prezenta mararului. Eu insa parafrazez o vorba a maestrului – somonul fara marar e ca pestele fara bicicleta. Adica ar putea fi si fara.

Altfel, clatitele sunt fara cusur, o orgie de gusturi pe care o gospodina iscusita o poate izbandi si acasa cu destula usurinta. Ar fi un inlocuitor perfect si binevenit pentru eterna salata de boeuf care deschide de regula masa la romani.

Desi cu mare regret, m-am limitat la una dintre cele doua clatite, iar chelnerul, care probabil stie ca preparatul este imbatabil, m-a intrebat alarmat daca nu mi-a placut. Mi-am amintit atunci ca discutasem, in aceeasi zi, cu Radu Anton Roman, care spunea ca noi romanii nu mancam mult – noi mancam tot. Tocmai de aceea trebuie sa dam dovada de discernamant cand alegem un restaurant.

Dupa ce m-am despartit cu tristete de ce-a de-a doua clatita, m-am mai consolat cu caldura remontanta a sobei si cu muzica anilor ’60, mai precis “surorile” Bee Gees sau Procol Harum.

Chelnerul se integreaza perfect in peisaj, pentru ca, prietenos si locvace, iti da senzatia ca te cunoaste de cand lumea si ca se bucura sincer atunci cand comanzi vreun preparat senzational. Inutil de mentionat ca nimeni nu a facut absolut nici un comentariu cand ne-am apucat sa facem poze, oamenii fiind mandri de locul lor si de mancarea din farfurii. Ce diferenta fata de Brunhilda, Leopoldina si noblesista care s-au repezit asupra aparatului de fotografiat ca ursul turbat de la Brasov asupra turistilor! La urma urmei, facem fotografiile pentru ca incercam sa va redam o oarecare imagine a bunatatilor cu care ne delectam, pentru ca cei care continua sa ia masa la saormerie sa vada macar ce pierd.

Imi dau seama ca atitudinea celor de la Smart’s este perfect normala dar, cum la romani normalitatea a devenit mai degraba exceptie in loc de regula, ma bucur de lucrurile care ar trece neobservate pe alte meleaguri, unde atitudini belicoase ale restauratorilor fata de un client care se doreste si fotograf sunt de neconceput. Eu totusi sper ca la un moment dat, mai bine mai devreme decat mai tarziu, vom intra si noi in normalitate si ca nu vom mai avea parte, de pilda, de oameni la guvernare care sa-si propuna sa impoziteze scaunele din restaurante. Pentru cei care, din fericire, nu au au apucat epoca de trista amintire, este vorba de vizionarul economiei, de geniul finantelor, de clarvazatorul macro insusi, adica Remes, Traian si Decebal – o schizofrenie onomastica in sine.

Intre timp a venit si felul principal, o felie frageda ca untul de carne de porc, facuta impecabil la gratar, peste care bucatarul priceput a pus cateva flori de conopida si a turnat o cantitate apreciabila de sos de branzeturi, punand apoi toata constructia la cuptor, unde s-a rumenit si s-a patruns exact cat trebuie. Langa friptura, ca sa ma zapaceasca de tot, a mai plasat strategic si un cartof copt in folie de aluminiu, despicat in doua si umplut cu o amestecatura de unt cu verdeturi si mult usturoi. Cartoful copt merge cu friptura si conopida ca sampania frantuzeasca cu noaptea nuntii. Recomand si calcanul cu migdale – carne care se topeste in gura si un sos foarte cremos de smantana si cascaval la cuptor.

Trebuie sa recunosc ca, atunci cand coboram treptele de la intrarea din restaurantul-grota nu mi-as fi inchipuit ca voi avea parte de un asemenea ospat. Din nou se verifica faptul ca cele mai pretioase diamante nu sunt neaparat cele care stralucesc de la distanta. La Smart’s se mananca lucruri simple, proaspete, gatite cu multa fantezie, care cocoata restaurantul pe unul dintre varfurile categoriei din care face parte.

Pentru desert, am luat prajitura casei – Rive Gauche si mere coapte, pentru ca, indiferent ce zice Opozitia, a fost o toamna bogata in roade. Dupa cum spune povestea, tatal si fiul stateau in livada unde pomii gemeau sub greutatea fructelor de tot felul, iar tanarul intreaba: “Tata, da’ ce-o sa facem noi cu atatea fructe?” “Fiule, daca se face ma-ta bine – compot. Daca nu, tuica”.

Merele fierbinti sunt umplute cu dulceata, pudrate discret cu zahar si acompaniate de un sos de miere printre care se gasesc si bucatele de nuca. Cred ca in preajma Sarbatorilor nimic nu e mai nimerit decat merele coapte, care prevestesc un Craciun bogat si plin de dragoste. Mos Craciun o sa vina cu siguranta la Smart’s, pentru ca se stie ca nu poate rezista unei sobe fierbinti si mirosului de mar copt cu scortisoara.

Dar vedeta deserturilor este Rive Gauche, o prajitura cu blat pufos de casa, facut din noua oua sanatoase de tara, cu o crema incredibil de usoara plina de migdale, alune si nuci crocante, peste care s-a turnat un sos cald si cremos de ciocolata.
Fara indoiala, un loc demn de literatura gastronomica.
peter.imre@zf.ro

* Str. Al. Donici nr. 14. Rezervari la tel: 021/211 90 35

Ceasuri & Bijuterii