La restaurant cu Peter Imre

La El Grecul vesel

M-am intrebat adesea cum se face ca Bucurestii sunt impanziti de italienisme, in vreme ce vecinii nostri intr-ale Balcanilor stralucesc prin absenta. Ei bine, mi-a luat ceva timp, dar, in sfarsit, i-am localizat!

Nu demult, scriam despre bulevardul stafiilor comuniste, transformat ulterior in linia de front a capitalismului haotic romanesc. Ceva mai sus de un alt exponent al italienismelor despre care vorbeam, se afla El Greco, probabil singurul restaurant cu specific grecesc din Bucuresti, tot la parterul unui bloc, mai aproape de piata impropriu denumita Muncii.

Carciuma are toate semnalmentele unui autentic elen, cu tot cu kitschul de rigoare. La intrare te intampina o Afrodita incapabila de o imbratisare femeiasca, inconjurata de coloane dorice, iar in interior un Ahile senzual poarta un platou de souvlaki. Nici florile nu trebuie udate prea des, pentru ca plasticul nu creste daca i se toarna apa la radacina. Altfel, totul se incadreaza perfect in atmosfera Greciei moderne, adica superficialitate cat cuprinde, impresie artistica si multa poveste.

Cum te asezi la masa, observi usurat ca lista de bucate arata bine, desi maestrul spune “Fereste-te de restaurantele care au meniuri cu poze”. Amintindu-mi de acest indemn intelept, am avut o scurta tresarire, insa m-am linistit repede cand am remarcat ca muzica este greceasca get-beget si ca e mai aproape de zilele noastre decat de Zorba. Imi amintesc de zilele studentiei cand, la Cluj, vietuia o comunitate mare de greci, desi pe vremea aceea nu existau si restaurante grecesti. De fapt, pe atunci nu prea existau restaurante. Era perioada in care, la ora noua seara se stingeau luminile, dar colegii mei eleni reuseau totusi sa transforme orice birt intr-un local grecesc intr-o singura seara, mai ales ca, dupa cateva sticle de ouzo, incepeau sa arunce cu darnicie farfurii prin toate colturile carciumii. E un obicei pe care nu l-am inteles pana cand, in prima mea calatorie in Grecia, intr-o taverna din Plaka, am vazut pe meniu ca poti comanda si mancare si farfurii. “O portie de musaka si 15 farfurii” suna bine, nu?

De cand e lumea, grecilor le placea sa stea la povesti in agora si sa nu faca mai nimic. La teorie insa au fost extraordinari tot timpul. In mod cert, si politica s-a nascut tot la greci – gargara multa si fapte putine. Deci, fiind grecesc, restaurantul imbie la vorba si relaxare, fiind aerisit si luminos. Cred ca cei carora nu le-am recomandat Bastilia saptamana trecuta din motive de pret (respectiv noii promovati si proprietarii de IMM-uri) vor gasi mancare buna si culoare la El Greco. Cat despre creativitatea de care a dat dovada proprietarul in ceea ce priveste denumirea restaurantului, a se citi tot articolul despre La Bastille.

Chelnerii sunt tineri pentru care Capitala e un loc nou si care cu siguranta au crescut cu cartofi prajiti, motiv pentru care probabil considera toate tzatzikismele astea drept mofturi venetice. Altfel, baietelul care s-a ocupat de noi era de bun simt, desi putin speriat, dar cu dorinta si vointa. Viteza insa nu e punctul sau forte, ceea ce imi aduce aminte de o povestioara: un avion se apropie de aeroportul La Guardia din New York. La un moment dat, pilotul ii roaga pe cei din turnul de control sa-i spuna cat e ceasul. La care, controlorul de trafic raspunde: “Daca sunteti Air France, este ora 18.00. Daca sunteti British Airways, este ora 6 pm. Iar daca sunteti Olympic Airways, este marti”. Ceea ce spune multe despre punctualitatea si orientarea in timp a grecilor. Cel putin in aceasta privinta, chelnerul nostru si grecul nu difera cu nimic pentru ca punctualitatea, politetea regilor, e optionala in partea balcanica a lumii. Daca Hans si austro-ungarul reusesc sa fie punctuali pana la nanosecunda, prietenul meu bun Nelu cu care joc tenis vine intotdeauna cu 15-20 de minute intarziere si cu o nonsalanta perfecta, ca si cum timpul meu ar fi mai putin pretios decat al lui. Cei care nu inteleg despre ce vorbesc apartin unei categorii pentru care 20-25-30 de minute intarziere ici-colo se incadreaza in limita prieteniei. Poate de asta am si ratat cateva intalniri istorice cu Europa. Si iar imi aduc aminte de o istorioara tare simpatica, despre punctualitate: olteanul, terminandu-si treburile la Bucuresti, alearga spre Gara de Nord. Ajunge si intreaba ceferistul: “Domnule, pleca trenul de Craiova?” Functionarul ii raspunde “A plecat acum zece minute”. La care, olteanul, usurat, spune “Ce bine ca nu intarziai mult!”. Asa si Nelu al meu – dar poate ca asta e farmecul Balcanilor…

Masa a inceput bine, cu o paine extraordinara stropita cu ulei de masline si rigani (oregano), amintindu-mi iar de zilele de facultate cand se termina alocatia mai repede decat luna si cand, impreuna cu prietenii mei greci mancam paine prajita cu ulei de masline, oregano si stropita cu lamaie.

Cat despre mancarea greceasca, doar cu numele e sofisticata pentru ca, in realitate e simpla, usoara si foarte gustoasa. La antreu am gustat salata de branza cu verdeturi, usturoi si atat de picanta ca-ti ia gura foc si branza de capra pane, alba, cremoasa si moale, invelita intr-o crusta crocanta de pesmet aurit. Nu m-am dat in laturi nici de la salata de icre, in care bucatarul nu a turnat un pachet de gris ca sa le inmulteasca, ci a preferat calitatea in locul cantitatii. Tzatziki este exact asa cum trebuie – gros sa-l tai cu cutitul, savuros, asezonat din plin cu usturoi si alte verdeturi, nu varianta diluata pe care o mai primesti prin alte parti. Sarmalutele in foi de vita frageda, umplute cu orez, stafide si mirodenii, sunt culcate pe un deget de ulei de masline parfumat si stropite cu lamaie – un antreu perfect.

Mancarea vine intr-o multitudine de culori, gusturi si arome, care te duc cu gandul la o seara calda, pe malul Egeei. In aceste conditii, ce mai conteaza alegerile?

Acum cateva saptamani, cand am scris despre Cocosul Negru, aflat tot pe Decebal, era o zi de toamna insorita exact ca si cea de azi, ceea ce ma face sa asociez bulevardul cu vreme calda si frumoasa si cu mancarea buna.

La felul principal, snitelul de pui acoperit cu ciuperci si un sos alb de smantana si vin este o combinatie neasteptata, dar in acelasi timp savuroasa. Iar pulpa de pui la cuptor cu lamaie, desi nu ia vreun premiu pentru originalitate, e gustoasa, si atat de frageda incat nu e nevoie de vreun efort pentru a desprinde carnea de pe os.

Inainte sa intram in marele macel de Sarbatori, in care vom comite cel putin doua indigestii din motive de caltabos, lebar, sarmale, jumari, piftie, sorici si alte “porcarii” (a se intelege alegerile), m-am bucurat de un pranz usor la El Greco – rondele de calamar prajit, care seamana la forma cu un furtun de la masina de spalat, taiat cu un cutit la care se face reclama in emisiunile de teleshopping, iar la gust aduc tot cu cauciucul. Si totusi, e foarte bun. Invelit intr-un aluat fin, tras rapid la tigaie, servit cu lamaie stoarsa deasupra – ma poarta cu gandul la taverna de pe malul marii, langa Halkidiki si de portia mea de calamar care pastra mirosul apei sarate.

Cat despre chelner, pana la urma s-a dovedit ca a avut mai multa bunavointa decat cunostinta, dar nu m-a deranjat pentru ca, dupa cum spune maestrul, “nu certa pompierii care au venit sa-ti stinga focul in casa pentru ca ti-au calcat in picioare florile din gradina”. Cu alte cuvinte, la cat imi era de foame, nici n-am mai bagat in seama neindemanarea tremurata a ospatarului.

Una peste alta, a fost una dintre mesele cele mai reusite ca atmosfera, in care muzica greceasca moderna a jucat un rol important, decorul colorat si fara aere de subtilitate m-a inveselit, iar bucataria, fara a avea pretentia de a fi condusa de Alain Ducasse, este variata si gustoasa.

In incheiere, am cerut o cafea greceasca, mai mult pentru a retrai o gafa diplomatica de proportii monumentale. Demult, in tineretea mea, pe cand faceam si eu parte din mai sus mentionata categorie a managerilor proaspat promovati, mi-am inhatat prima prima si m-am repezit pe Insula Corfu, cu fata care tocmai ma suporta in perioada aceea. Si cum stateam noi pe terasa unui restaurant cochet din Kerkira (capitala insulei pentru cei cu dificultati de natura geografica), la sfarsitul mesei, domnisoara care imi facuse onoarea de a ma insoti in vacanta, bucuresteanca get-beget, il roaga dulce pe chelnerul imbracat din cap pana in picioare in costumul national grecesc “Imi puteti aduce o cafea turceasca?” Noroc ca nu eram cazati la hotelul din apropiere, pentru ca in cele doua saptamani de vacanta n-am mai pus piciorul in restaurantul cu pricina. Intre cafeaua greceasca si cea turceasca diferenta tine doar de mandria nationala, pentru ca modul de pregatire e absolut identic. De altfel, de aici a si inceput marea diviziune a Ciprului, pentru ca nu au stiut sa hotarasca daca, in realitate, cafeaua este turceasca sau greceasca. Dupa masa pasnica, desertul sefului (“desert tu sef”) arata ca o explozie de detergenti si coloranti de la magazinul de chimicale, dar, in cele din urma, n-a fost atat de rau pe cat parea. Si in domeniul desertului se desfasoara aceeasi controversa istorica. In acest caz intrebarea este: cataiful si baclavaua sunt grecesti sau turcesti? Eu unul nu cunosc raspunsul la aceasta intrebare, dar stiu ca, la El Greco, se serveste un cataif senzational: firicelele de taitei bine insiropate cu miere si umplute cu bucatele de nuci sunt foarte gustoase si merita o vizita pe Bulevardul Decebal. (Bd. Decebal 17. Rezervari la: 021/3201454)
peter.imre@zf.ro

Gastronomie