La restaurant cu Peter Imre

Stare de jale la Moods

De aproape doi ani, am incercat sa facem din aceasta rubrica un ajutor pentru cei care apreciaza rafinamentul culinar sau, pur si simplu, doar se respecta indeajuns pentru a acorda unei mese importanta necesara. In acelasi timp, am incercat sa descoperim si locuri care nu intrasera inca in circuitul restaurantelor, pentru a le oferi cititorilor nostri o avanpremiera in domeniu. In nici un caz nu am fost manati de impulsuri reclamistice, dorind doar sa ne informam publicul despre acele locuri unde merita (sau nu) sa mearga sa ia masa.

In mod cert, suntem primii care scriem despre restaurantul din aceasta saptamana, daca nu cumva suntem si primii care au luat vreodata masa aici. In ce dispozitie ma aflam in ziua in care am vizitat Moods se va vedea pana la sfarsitul acestui articol.

Dupa parerea mea, zona care se intinde intre Casin si Piata 1 Mai, inclusiv strazile botezate toate dupa aviatori mai mult sau mai putin celebri, este cea mai frumoasa din Bucuresti. Imi place mai mult decat Cotroceni sau Primaverii, pentru ca se bucura de o consistenta arhitectonica de invidiat, cu copaci batrani, strazi linistite si vile care pastreaza cu demnitate secretele trecutului. Trebuie sa recunosc ca nu stiu nimic dspre aviatorul Petre Cretu, dar restaurantul Moods se afla pe strada care-i poarta numele, si asa am aflat si eu de existenta lui.

Locul e gazduit de o vila mai modestuta pentru zona aceasta, dar din gradina mai lipsesc doar vreo doi-trei pitici pentru a ne trimite cu gandul la casuta de turta dulce din poveste.

Cred insa ca noi ne-am grabit prea tare sa ajungem la Moods, pentru ca nu au apucat nici macar sa puna firma. Oricum, fiind inca la inceput, ne permitem sa le oferim cateva observatii si sugestii. Se vede ca oamenii au dorit sa faca ceva, insa pe alocuri se pare ca a iesit cu totul altceva. Culorile sunt vii si vesele – a se intelege un galben canar naucitor, dar si un fistichiu pal si fad, culoarea unei mate bolnave de indigestie care se chinuie sa-si revina.

Nu stiu daca au vrut sa faca un restaurant fusion, dar pentru moment e doar o harababura de gusturi, lipsa lor si dorinte neimplinite. Oarecum imi transmite starea, absolut onorabila de altfel, de dorinta a cetateanului cazut in democratie de a se apuca de o afacere, dar si lipsa talentului de restaurator.

Canapelele din asa-numitul bar imi sugereaza imaginea apartamentului de bloc, de pe peretele opus lipsind doar biblioteca-mamut cu tot cu televizor, pestisorul din sticla si betivul care sprijineste o lampa (pentru cei sub 25 de ani, ultimele doua elemente se refera la culmea rafinamentului si elegantei din anii ’80, sub forma sticlei produse la Alba-Iulia).

Si mobila e cam adunata de ici de colo, ceea ce nu ar fi neaparat un dezastru daca ar proveni din zone cu stiluri asemanatoare si nu ar arata de parca ar fi fost sustrasa din pachetele pentru sinistrati. Pentru a completa aceasta imagine stilata, au proptit in coltul camerei (care e si asa mica pentru un restaurant) un brad de plastic alb. Bradul artificial in sine e o insulta la adresa ideii de sarbatori de iarna, iar daca mai e si alb iti da impresia unei maturi mari si dezlanate care a cazut in groapa cu var. E, la urma urmei, doar o chestiune de gusturi. Al meu digera greu plasticul.

Piesa de rezistenta e o soba de teracota superba, de un albastru inchis, pe care fotograful a refuzat insa sa o imortalizeze, motivand ca am pozat deja majoritatea sobelor din orasul asta. Are si el dreptate. In orice caz, soba a ramas rece la toate mangaierile noastre infrigurate, asa ca, in disperare de cauza colega mea m-a rugat sa inchid usa pentru ca e frig afara. La care eu am raspuns filosofic: “Si daca inchid usa o sa fie mai cald afara?”

Nu pot intelege de ce un restaurant aflat intr-o vila (nu in Gara Basarab) si care se vrea de o oarecare calitate trebuie sa se umple pana la refuz de toate reclamele posibile – arata ca proaspatul imbogatit care tocmai si-a cumparat costumul scump si a lasat eticheta pe exteriorul manecii. Vizualizati imaginea, nu? Cred ca, daca tot te inhami la o treaba, merita sa mai investesti cateva sute de dolari pentru a cumpara cinci scrumiere, niste solnite, pahare si coperti de meniu nebrenduite, ca sa-ti mentii imaginea neatinsa.

O pata vesela in atmosfera de pseudo-fusion este catelul alb de pe sticla de Black&White, care da oarece semne de viata in restaurantul incremenit. Placuta si muzica anilor ’80 care, din pacate, se revarsa peste capetele noastre, in camera minuscula, din doua difuzoare mari proptite de perete, care se potrivesc cu atmosfera locului ca puiul cu somon (mai tineti minte High-Life, nu?)

Antreul a constituit o surpriza, pentru ca, judecand dupa pretul din meniu, ma asteptam ca portia sa fie cat felul principal in alte locuri. Mai mult, descrierea preparatelor e atat de poetica incat iti lasa gura apa dupa ce lecturezi 2-3 randuri, dar e pura fictiune, care nu are nimic de-a face cu realitatea din farfurie. Sa luam, de pilda, descrierea crevetilor – creveti de talie mare, cu coada phoenix, inveliti in aluat cu ghimbir, in chili dulce, serviti pe un pat de salata verde. Ei bine, desi ma asteptam la niste monstri marini, carnosi si suculenti, am primit niste bieti creveti “de Crevedia” ca sa zic asa, mici si anemici, varati intr-un aluat si prajiti apoi in ulei. Iar bucatarul nici macar nu s-a sinchisit sa-i curete de faimoasa coada phoenix, asa ca nevinovatul consumator – in acest caz eu, nevazand coada bine ascunsa de aluat, am fost nevoit sa mi-o smulg dintre dinti printr-o operatiune nedemna de un om asa de fin ca mine. Cele patru animalute stinghere stateau speriate pe o frunza obosita de salata, stiind clar ca intre ele si titlul pompos din meniu distanta e cam de la Bucuresti pana la oceanul de unde au fost pescuite. Foaia de salata fiind aceeasi, celelalte antreuri au diferit prin denumiri, asa ca inlocuiti va rog cuvantul “crevete” cu “ciuperci” si “pui” si veti avea o imagine completa a tristetii care m-a cuprins la antreu. Atunci mi-am dat seama ca meniul de la Moods seamana mai degraba cu un program electoral – poti sa pacalesti cu el o data, dar a doua oara nu te mai alege nimeni.

Judecand dupa ce am vazut prin curte, proprietarii s-au pregatit mai degraba pentru o terasa – pacat ca au deschis restaurantul iarna. Desi, o perioada de hibernare (pentru ca nu cred sa-i mai deranjeze careva) o sa le faca bine. Poate, pana la primavara vor avea timp sa coreleze meniul cu realitatea (sa speram ca realitatea va tinde catre povestile din meniu si nu viceversa).

In alta ordine de idei, nefiind un fan al fostului senator de limba, as aprecia totusi un meniu care sa fie macar bilingv (iar una dintre cele doua limbi ar putea fi romana).

Poate i-am prins noi pe picior gresit si poate ca proprietarii nu se asteptau la oaspeti – desi eram doar trei persoane in tot restaurantul, serviciul a fost departe de a putea fi caracterizat drept rapid: cred ca au comandat mancarea din alta parte. Sau poate ca s-a intamplat ca la Dudul de trista amintire, unde buzatarul dezertase asa ca masa a fost pregatita de personalul ajutator. Poate ca nu m-ar fi deranjat atat de tare daca, dupa ce am consumat copiosul antreu (operatie care ne-a luat vreo 30 de secunde) cineva sa ne fi debarasat masa in mai putin de 15 minute. Dar sper ca lucrurile astea o sa se remedieze cu timpul.

Intre timp, ne-am amagit foamea cu sucuri si apa – atat e de fusion la Moods ca ne-au servit apa plata cu paiul. N-as vrea sa fiu vulgar, dar mi-am amintit atunci de expresia “e o doamna – face sex oral cu paiul”.

Dupa ce am stat zgribuliti vreo ora in asteptarea restului mesei, ne-am surprins tanjind la valorile culinare americane, sub forma unui fast-food: rapid, consistent si cald. Mai ca incepuse se-mi para rau ca i-am deranjat pe noii proprietari. Insa situatia nu avea sa se imbunatateasca: daca, intre feluri, imi incoltise in minte imaginea imbietoare a unui fast-food, cand a sosit felul principal, mi-au mai trebuit trei minute pentru a disparea in tromba. Totusi, cititorii merita cateva indicii despre motivul acestei decizii intempestive: ceea ce pe meniu era trecut sub numele de “Mushrooms & Wild Thyme Pasta” au fost de fapt niste macaroane fierte cu o seara in urma si reincalzite in ziua respectiva, din care cauza extremitatile se intarisera. Nu va ganditi la prostii – era mai mult o forma de paralizie a macaroanelor, decat vreo erectie. Deasupra s-au pus niste sampinioane trase in tigaie cu ceapa. Mai spun doar atat: probabilitatea de a contracta vreo toxiinfectie alimentara de pe urma acestei capodopere culinare este foarte ridicata. Mai mult – denumirea de “Roast pork with caramelized orange” ascunde de fapt o bucata tare ca piatra de antricot de porc, care nu apucase sa se dezghete (spre deosebire de legumele care se decongelasera de vreo 2-3 ori in prealabil). Carnea mai impartea farfuria si cu ceva impropriu denumit piure de cartofi, pe care pseudo-bucatarul l-a obtinut pleznind cartoful fiert puternic de podea, dupa care cel mai mult i-a luat pana l-a adunat de pe jos. Decorul a fost completat de trei felii obosite de portocala, cu care s-a sters tigaia in care fussera prajite ciupercile mele.

Le recomand proprietarilor sa iasa din afacerea cu restaurante (in care sincer cred ca nici n-au intrat) si sa nu mai angajeze pentru compunerea meniului departamentul de creatie al unei agentii publicitare – rar am mai vazut o diferenta atat de mare intre vorbe si realitate (exceptand alegerile si programele politice).

Cei care ne citesc poate mai tin minte articolul despre High Life. Atunci spuneam ca mai jos nu se poate. Iaca optimistul din mine a descoperit cu jale ca se poate. Oricum, ei se considera un restaurant fusion, asa ca le sugerez sa fuzioneze cu High Life, dupa care sa faca un pustiu de bine oamenilor si sa le inchida pe amandoua, spre fericirea si siguranta oricarui consumator.

Si, ca sa nu incurcam pe nimeni, va recomand sa nu imi calcati pe urme la Moods. De altfel, nu consider ca locul merita vreun Imre – si unul ar fi prea mult.
(Str. Av. Petre Cretu 63. Rezervari la tel: 021/224 68 51)
peter.imre@zf.ro

Gastronomie