La restaurant cu Peter Imre

Restaurantul crevetilor de stanga – Il Gambero Rosso

Nu inteleg de ce a trebuit sa ninga, tocmai cand ne era lumea mai draga. Ninsoarea in Bucuresti ar trebui abrogata prin hotarare de guvern sau de primarie pentru ca niciodata nu e cat sa te simti bine, dar e mereu indeajuns cat sa murdareasca tot orasul. E ca si postasul care te viziteaza doua minute si pe urma trebuie sa cureti toata casa dupa bocancii lui. Eu aveam falsa speranta ca, avand in vedere toata incalzirea asta globala, poate scapam si noi de iarna. Dar nimic. Cand m-am trezit, ea era acolo, in toata mizeria ei – zapada.

Ca sa imi treaca depresia iernatica, m-am indreptat int-o seara catre un nou restaurant, care se afla, bineinteles, intr-o veche vila. Nu stiu ce e cu bucurestenii din ziua de azi – in loc sa locuiasca in case, ei le transforma in restaurante. De fapt, meseria de restaurator a devenit, cred, o a doua cariera pentru multi, cum in anii tristi si cenusii ai cuceririlor revolutionare, oamenii care mai voiau sa castige un ban faceau pe taximetristii. In anii ’90, o activitate “extracuriculara” foarte profitabila erau importurile de orice fel, in special de tigari. Acum toate lumea “intreprinde” in domeniul restaurantelor si, avand in vedere ritmul in care apar nou-venitii pe piata, cred ca fiecare bucurestean ar trebui sa-si scoata familia in fiecare seara la masa, ca sa umple toate carciumile. Sau poate ca apar restaurantele ca ciupercile dupa ploaie pentru ca nevestele romanilor or fi hotarat sa intre in greva pe termen lung.

Restaurantul cu pricina, Il Gambero Rosso (inca un italian) se afla intr-o zona a orasului (Parcul Floreasca, spre fosta Optica) unde nu prea sunt multe crasme, desi pe aici locuiesc oameni care nu cred sa aiba probleme cu plata facturilor la incalzire.

Omul nostru si-a renovat casa si a deschis imediat un restaurant, unde inca miroase a nou, ceea ce nu e neaparat deranjant. Fiind de-abia la inceput, sa-i dam un cec in alb, pentru moment, sperand ca ii va bucura pe cei care o sa-i calce pragul. Semne bune exista deja. De pilda, impresionanta colectie de vinuri care cred ca ii incanta pe cunoscatori (nu e cazul meu). Insa chiar si eu pot sa-mi dau seama ca multi ar fi fericiti sa bata drumul pana la Il Gambero Rosso pentru un Montepulciano sau Brunello di Montalcino (Castello Banfi). Sunt bine reprezentate si vinurile romanesti, astfel incat celor care iubesc licoarea li se ofera o varietate din care e greu sa nu alegi ceva.

Se vede ca proprietarul se gandeste la acel modus vivendi care iese din genericul “a ne furaja” si ne ajuta sa ne respectam si sa ne bucuram de viata de zi cu zi. Oricum, gazda e si un bun om de afaceri, pentru ca stie si foloseste trucul simplu dar de efect al expunerii tuturor vinurilor la vedere si la indemana, incat cu greu poate scapa cineva fara a fi ispitit de una dintre sticlele cu pedigree.

Un connaisseur intr-ale vinurilor, si nu numai, pune mare pret pe combinatia ideala dintre felurile de mancare si vinul care le insoteste. Iar la crevetele nostru rosu oaspetii se pot delecta in voie cu vinuri pentru toate gusturile, dar si cu muzica specifica nordului Italiei, interpretata de un fel de Tudor Gheorghe al Cizmei.

In rest, casa fiind veche si construita cu imaginatie, ofera posibilitatea de a amenaja cateva camere in asa fel incat intimitatea este nu numai incurajata, ci pe deplin asigurata. Si, fara a fi facut miracole in ceea ce priveste decoratiunile interioare, locul e simplu dar placut. Seamana mai degraba cu un club privat si nu cu un restaurant accesibil oricarui trecator. Parca-l vad aici pe Tariceanu, facand planuri secrete cu 2-3 consilieri. De fapt, cum locul nu e departe de Guvern, poate chiar o sa-l vad la crevetele italian.

Serviciul e prompt si amabil, chelnerul dand dovada de o binevenita cunoastere a preparatelor din meniu si, mai ales, a modului in care sunt pregatite. Pe mine m-au cucerit cu un prosciutto San Daniele cum rar exista, prezentat exact ca la carte: feliute subtiri ca foita de tigara, de un roz viu si tivite cu 2 milimetri de guler alb servite cu bucati de parmezan adevarat, peste care chelnerul iti macina piper proaspat. Pentru cineva care apreciaza delicatesele, e o combinatie greu de intrecut.

Tot la antreu, pulpele de crab pane sunt o desfatare de zile mari. Carnea alba a crustaceului este invelita in pasmet si servita cu un sos rece napoletan din rosii proaspete taiate marunt, bucatele de usturoi si salvie, peste care se picura otet balsamic. E o alta minune pe care n-am mai avut pana acum ocazia sa o savurez prin Bucuresti, asa ca nu mi-a parut rau ca am inotat prin zloata crunta de pe trotuare pana am ajuns la restaurant.

N-am putut sa ma abtin de nici un fel si m-am infipt si la bucatelele de usturoi – ce-o sa spuna Celia si prietenii ei cand ma voi prezenta la ziua ei peste doua ore? O sa le recomand si lor sa vina sa incerce crabul, deci vor constata ca e irezistibil.

Dar pe primul loc printre antreuri se afla, in mod cert, ravioloni ai funghi. Dupa ce i-am gustat, mi-am dat seama ca restaurantul asta va trebui sa faca foarte mule greseli de-acum inainte pentru a ma pierde de musteriu. Ravioloni sunt paste facute in casa, umplute cu bucati de ciuperci si stropite cu un melanj din bucatele de ciuperci trase la tigaie, cateva fire de ceapa si usturoi, de asemenea usor calite, toate amestecate cu sosul alb de smantana. Dulceata cepei, fermitatea bucatelelor de ciuperci si sosul matasos, maroniu de la legumele calite, alcatuiesc unul dintre cele mai placute antreuri.

Ma rog la Dumnezeu sa nu am deceptia din alte restaurante, unde dupa un inceput mai mult decat promitator, totul se degradeaza in asa hal incat imi vine sa raman acasa langa frigider.

Deocamdata, usturoiul are un loc proeminent in meniu, ceea ce pe mine m-a cucerit definitiv. Singura problema cu usturoiul e ca nu pot denatura strategic adevarul (adica, mai pe romaneste, nu pot minti) cand ajung acasa, spunand ca n-am mancat nimic si mi-am tinut dieta. “Detectorul de adevaruri” al dragonului de casa (Diana) sesizeaza imediat frauda. Singurul mod de a evita acest conflict este sa o iau cu mine.

Oricum, sunt perfect de acord cu pasiunea nestavilita a bucatarului pentru usturoi, care cred ca se gaseste in toate preparatele, in afara de tiramisu si zabbaione. La prima vedere, omniprezenta usturoiului ar putea sugera ca maestrul bucatar incearca sa acopere un gust suspect, dar va asigur ca nu e cazul. Nu e ca si olteanul care foloseste din plin usturoi entru slanina ranceda. Prajit, fiert sau in stare naturala, usturoiul e un accesoriu nimerit la crevetele nostru rosu. Prin urmare, eu as denumi restaurantul Crevetele de stanga cu usturoi. De unde poate compania de telefonie mobila isi va alege urmatorul slogan, cu grupul baietilor mancatori de creveti cu usturoi.

Desi Il Gambero Rosso e un autentic restaurant italian, eu tot duc dorul unui osso bucco veritabil, cu maduva fiarta in os si cu paine prajita cu usturoi, care nu se regaseste in meniu. Stiu ca e colesterol in forma pura, dar, cu toate acestea, osso bucco tot apare prin visele mele erotice. Sexul fiind un lucru despre care vag imi aduc aminte din tinerete ca o activitate placuta, osso bucco macar ma mai lasa sa visez.

La felul principal, pastravul meu, imbracat frumos pentru a fi servit dupa ce a iesit din cuptor a fost despuiat in fata noastra de arata ca un Chippendale in actiune. Dar, pe cat de rozaliu si frumos se prezenta, putea fi cu usurinta vandut pe post de somon. Nu cred ca a fost impuscat printr-un rau de munte, ci cu siguranta si-a petrecut viata intr-o crescatorie, unde a fost pregatit de mic copil pentru soarta pe care a avut-o in seara asta.

Si asa mi-au aterizat doua virgine in farfurie – uleiul de masline si pastravul. Cu mine faceau trei. Pestele a fost servit cu felii de cartofi la cuptor, aurii si crocanti dar si moi in acelasi timp, parfumati cu rozmarin. Dupa pastrav, pot spune cu sinceritate ca locul are potential. Daca va avea si viitor, aste depinde numai de ei.

M-am uitat cu jind la steak-ul de vitel al colegului meu, dar ma bucur ca am renuntat la carne si il las pe el sa se desfete. De aratat arata senzational, iar dupa viteza cu care a fost infulecat, presupun ca era si foarte bun.

Si asa ne-am adunat doua tabere la masa – pe de o parte virginii, iar de cealalta parte non-virginii (colegul meu si vitelul). Ce mare castig si cu democratia asta, in care nu trebuie sa fim sau sa gandim toti la fel. Oare vor intelege si guvernantii vreodata ca se poate si asa?

Zabbaione este, fara discutie, in topul deserturilor din Bucuresti. Crema fina de vanilie sub care se preling firicele sangerii de sirop de fructe de padure este combinata cu zmeura proaspata si asezata incuptor, de unde apare acoperita cu o crusta delicioasa.

Dupa o matura chibzuinta cu parfum de usturoi, creditam restaurantul cu 4 Imre, pe care sper sa-i ramburseze cel putin la acelasi nivel. Cat despre Diana si usturoi si ochiul meu stang, va povestesc saptamana viiitoare.

* Str. Av. Stefan Protopopescu 64. Rezervari la 021/230 32 10
peter.imre@zf.ro

Cultură