La restaurant cu Peter Imre

Mesogios – La Mediterana in plina iarna

Sunt asa de suparat incat doar un restaurant bun imi mai poate reda pofta de viata. Dispozitia mea din aceste zile are multe in comun cu vechiul banc despre cei doi militieni care se duc la film. La un moment dat, e o scena cu o intrecere intre doi cai -unul alb si unul negru. Militianul Ion pune pariu ca o sa castige calul alb, iar colegul lui Gheorghe tine cu cel negru, care si iese invingator. Dupa ce se termina filmul, Ion, care pierduse, ii spune lui Gheorghe: “Sa stii ca eu am mai vazut filmul asta de trei ori”. “Pai atunci”, spune Gheorghe, “de ce ai mai pus mai omule pariu pe calul alb, cand stiai ca o sa piarda?” La care Ion, amarat spune: “Ma gandeam ca, da da’ daca de data asta iese primul?” Tot asa si eu, cu noul guvern, ma gandesc “Da, da’ daca de data asta lasa in pace industria?” Dar, cum apuca unul volanul, se si repede direct la acciza pe produs. Am mai vazut filmul asta si e prost. Asa ca, dupa discutii inutile, mi-am dat seama ca dialogul intre reprezentantii industriei si guvernanti seamana foarte mult cu orbul si surdul care canta intr-o orchestra, la o petrecere. La un moment dat, zice orbul catre surd: “Danseaza? Danseaza?” La care surdul zice: “De ce? Noi cantam?” Asa si in acest caz – stam de vorba doar ca sa bifam si noi ca am avut o intalnire.

Aflandu-ma in aceasta insorita stare de spirit, a trebuit sa gasesc un antidot, chiar daca doar de moment. Cred ca eu sunt ultimul care a ajuns la Mesogios, pentru ca lumea buna il stie deja pe de rost. Am sa ma straduiesc si eu de acum sa fac parte din lumea buna. Dar mai intai, trebuie sa o iau de la periferie, astfel incat, dupa ce sufar pe la vreun Arles, ma loveste o indigestie la Moods sau o boala lunga la High Life si dupa ce o vizita la DavVero se lasa cu nevoia de chirurgie reparatorie, abia apoi, dupa munca grea, pot ajunge pe Calderon.

Si astfel, pe o strada cu nume frantuzesc, langa ambasada maghiara, un grec si-a tras un restaurant. Iaca integrare!

Mesogios inseamna mediteranean in greaca veche, care oricum era mult mai civilizata decat cea noua, vorbita de semintarii care fugaresc capre prin munti si isi pierd timpul studiind la facultatile din Romania. Una peste alta, omul a deschis un restaurant de cinci stele, elegant, luminos, mediteranean in adevarata putere a cuvantului. E drept ca, la mijlocul lui februarie, briza inghetata care sulfa prin geamuri m-a facut sa duc dorul paltonului, desi ma asezasem la masa, dar, ca orice mediteranean, locul nu e pregatit pentru stihii. Bine ca nu l-a deschis la Miercurea Ciuc. Sau la Joseni. In timp ce fugeam de curent, mi-am amintit cat de convins am fost ca am fentat iarna ducandu-ma tocmai pana in Aruba. Dar ma uit acum ca avem prin cartier o mata care nu mai merge decat inainte – nu indrazneste sa ia vreo curba, ca sa nu se rupa din cauza frigului.

Altfel, elegant. Alta vila- alta renovare, dar atmosfera merge foarte bine cu stilul cladirii. Corabia cu panze si carma sunt prezente pe perete – Basescu ar mai lipsi. In rest, toate elementele marinaresti sunt la locul lor – nodul si colacul de salvare. Cred ca atunci cand o sa vad barci si colaci de salvare pe Palatul Victoria, o sa zic ca e intr-adevar un guvern realist – pregatit. Unul nu se gandeste ca, eventual, s-ar putea ca lucrurile sa mearga rau. Oricum, ma linisteste optimismul politicienilor.

Revenind la Mesogios, Elena, gazda noastra, nu numai ca e frumoasa ca tiza ei din Troia, ci radiaza si ea de optimism, desi nu cred ca datorita oamenilor politici.

Pur si simplu stie meserie. Mai mult, stie cum sa se poarte cu un client dificil ca mine. Numai de trei ori am schimbat masa din cauza curentului, ceea ce nu a deranjat-o catusi de putin. Dimpotriva – cu un calm si o rabdare de invidiat, ne-a condus la fiecare dintre mese si, intre timp, ne-a pregatit un antreu inedit.

Ce poate fi mai bun in miez de iarna decat o salata greceasca, cu bucati proaspete de ardei gras, branza feta alba picurata cu ulei de masline, o salata buna de icre, niste tzatziki, masline condimentate si paine fierbinte de casa, cu susan? In fata unui asemenea ospat, deja parca visezi la lucruri bune in viata, te gandesti la vara si la soare. Si, poate ca, pana la vara, guvernantii revin si ei la sentimente mai bune, pentru ca vor fi crescut fiecare pret posibil si vor pleca in vacanta. Ce-ati zice de o tara unde guvernantii sunt tot timpul in vacanta? Eu cred ca pagubele ar fi mult mai mici. In restaurante, dai bani muzicantului prost ca sa se duca sa cante la alta masa sau sa se abtina. Oare n-am putea face o cheta nationala, ca sa plece tot guvernul intr-o vacanta mai lunga?

In fine – la Mesogios parca uiti de toate. Locul ar putea concura cu oricare dintre marile restaurante din capitalele Uniunii, iar vitrina de la intrare, cu calamar, caracatita si creveti de toate marimile iti da impresia ca a strans, pe patul de gheata, tot ce e mai bun din Mediterana. Calamarul ciclop parca rade vazand caracatita cum isi intinde languros unul dintre picioare pe coada racului, iar pestii abia asteapta sa-ti devina parteneri de dineu in farfurie.

Muzica greceasca moderna e de buna calitate, nu Demis Roussos sau Tria Dafila. E bine de aratat ca grecii au ceva mai mult decat Zorba si Acropole. Tacamurile sunt elegante, scaunele foarte confortabile, iar luminile discrete de pe fiecare masa recomanda locul pentru o cina romantica.

Imi amintesc ca Woody Allen spunea, intr-unul din filmele sale, stand pe bancheta din spate a unui taxi impreuna cu cea mai recenta cucerire feminina “Esti atat de frumoasa ca de-abia pot sa-mi mai tin ochii pe aparatul de taxat”. Asa si la Mesogios, mancarea e asa de buna incat nimeni nu se mai uita la preturi, desi nu sunt chiar la indemana oricui, cu toate ca guvernul marinimos ne-a dat cu 16% mai mult la salariu. Fiecare guvernare crede ca ne face un cadou – de fapt, ne dau cu o mana si ne iau cu sapte. La Mesogios, ne-au dat numai lucruri bune si nu ne-au luat decat la sfarsit.

Restaurantul e elegant si primitor, iar Elena e o gazda-prietena foarte buna, care te simte si te stie. Un restaurant poate sa faca oricine. Dar Elena – asta e secretul.

Ce mai, e un loc foarte primitor si, daca ar reusi sa rezolve si problema vantului, ar fi perfect. Eu le recomand urmatoarea solutie – cu siguranta, prin apartamentele din Drumul Taberei mai exista, printre lucrurile nefolosite, rulourile din panza cu care se astupau geamurile ca sa nu intre spiritul comunismului, la -25 de grade. Aer conditionat cumperi repede, dar sulurile respective sunt de mare efect.

In alta ordine de idei, am asteptat mult timp pana sa vin la Mesogios, pentru ca, desi auzisem lucruri bune, ma gandeam sa nu fie inca un foc de paie, care se aprinde rapid, iar apoi se stinge cu aceeasi viteza. Ma bucura faptul ca foarte multe cunostinte mi-au povestit lucruri bune, care s-au confirmat. Se vede cum intri ca locul e solid si ca va mentine aceeasi calitate si peste zece ani, nu ca multe alte restaurante care au pornit foarte bine, dar putin le-a trebuit patronilor pana le-au coborat la binecunoscutul nivel autohton. O astfel de experienta trista, din pacate, am avut recent la Jade (din Piata Amzei), restaurant pe care l-am laudat de atatea ori. Ceea ce din nou ma face sa ma simt profet cand spun ca valoarea unui restaurant e data de constanta calitatii.

Ca sa numai vorbim despre Coin Vert, libanezul de care am fost atat de incantat si unde prietenul meu si-a rupt dintele din cauza bucatii de beton servita in specialitatea de vinete… Incredibil dar adevarat. Dupa care, a trebuit sa si plateasca masa. Ma intreb daca patronii de la Coin Vert o sa-i plateasca factura de la dentist. Am o discreta senzatie ca ghidul pe care il pregatesc va fi de fapt “Unde sa nu mergeti in Bucuresti”. Cinste exceptiilor, dar talentul national de a face rabat de la calitate a doua zi dupa ce am prins clientul poate fi trecut pe lista caracteristicilor nationale, alaturi de table, mititei si ignoranta.

In sfarsit, ne-a venit si felul principal. In mod cert, cele mai gustoase preparate din fructe de mare si peste pe care le-am mancat in Romania. Dupa cum spuneam la inceput, tine piept oricarui mare restaurant cu specific marin din Europa.

Am savurat crevetii intr-un sos auriu de lamaie, unt, patrunjel si usturoi. Bine facuti, proaspeti, cu un sos pregatit parca pentru tort, asa era de fin. Nemaipomenit si crevetele gigant cu lamaie, egalat de caracatita bine prajita, asezonata cu cateva picaturi de lamaie si crema de hrean.

Intr-adevar e o minune ca, in miez de iarna, in mijlocul Bucurestilor, sa pot manca fructe de mare proaspete si impecabil preparate, asortate cu conopida, broccoli si miniaturi de morcovi, dulci de parca ar fi fost fierti in lapte. M-am hotarat – aici o aduc pe fata pe 14 februarie, fara doar si poate.

Pacat ca, la un moment dat, a iesit si proprietarul, unul dintre aceia care au palpitatii cand vad aparatul de fotografiat. Oare ce-or fi avand oamenii astia de ascuns? Va rog cititi articolele precedente, referitoare la locurile publice.

Impreuna cu colegii de masa, ne-am hotarat sa-l ignoram, pentru a nu depuncta restaurantul din cauza lui. Si asta pentru ca restul, de la mancare, la servicii si ambianta e mult prea bun pentru a fi stricat de un patron zelos. Oricum, era deja prea mult pentru ziua respectiva – dupa negocierile cu un ministru de finante hotarat, stomacul meu n-ar mai fi suportat si un conflict cu un patron alergic la fotografii.

Am incheiat cu baclava, potrivit de dulce, cat sa fie “mancabila”, cu un foitaj crocant si bucati mari de nuca. Un desert de zile mari.

In concluzie, locul va candida anul acesta la titlul de Restaurantul Anului, desi patronul nu are sanse sa intre in topul celor mai primitoare gazde. Dar, daca nu apareti la Mesogios cu un aparat de fotografiat, cred ca nici nu va veti intalni cu el.

* Str. Jean Louis Calderon 49. Rezervari la: 021/313 49 51
peter.imre@zf.ro

Gastronomie